„ Astăzi între două ceasuri, am tras cu putere ultimul aer în piept, suferința și tot chinul ce l-am îndurat avu să se sfârșească pentru mine, azi… în ultima zi din an, când soarele bătea cu ardoare, însă frigul ne încremenise orice gând, rană ori ecou ce mintea îl flutur
“ Nu știu cum s-ar spune iubirii, ori cum ar fi ea simțită, ce povesti fictive au inventat poeții cu toți scritorii, ce au stârnit o mare minciuna în inimile oamenilor ce s-a răspândit ca o ciumă în lume. Ce ia putut determina pe oameni să se încreadă în aceste scriituri, Romeo
Și cum priveam picturile din galeria de artă la care fusesem din întâmplare, fermecat de toate acele culorile vibrante ce erau expuse împrejur, observ pe un hol îngust o umbră, iar la capătul holului, o mică oglindă. Cu stupoare și cu pași mărunți mă îndrept către aceasta, iar spre
Poate pare greu de crezut, însă frica e singurul sentiment care te ridică, frica ne face oameni mari
– Și… tu spui să-mi fie frică ? – Copile, soarbe teama din paharul vieții la fel cum bei dragostea atunci când o ai, poate și mai mult de atât, trage de tine ca de un câine, târăștete precum omizile, iar când ajungi la final, să fii pregătit să zbori precum fluturii.
Răceala se instalase pe podeaua neagră, iar sufletul meu înghețase strivind praful tavanului. Trecuse așa de mult timp de când nu mai intrasem în această peșteră unde îmi vibra inima de fiecare dată. Pânze de păianjen sunt în jurul șemineului, praf ce-mi îneacă suflarea, iar sticle
Captiv în acest mormânt infinit, înfundat de întuneric, gust amărăciunea condiției mele, care nu demult părea mai luminată. Dar aș vrea să insist, fă-mă să înțeleg, de ce n-aș putea eu să-mi port singur odrasla, să-mi ridic mâna fleşcăită și să scriu pe acest întuneric nem
Stăturăm într-o sară pe dealul din spatele casei așteptând răsăritul. Frigul aprig îmi îmbujora obrajii blajini, înghețându-mi lacrimile ce mi se scurseră pe aceștia, de dorul ce-l aveam în suflet, un dor ce se manifesta către o prezență, care deși era mai în jos în vale, la po
Pe când eram mai tânar, cu nu foarte mult timp în urmă, știam multe. Eram atât de sigur pe mine căci nicicum, niciunde, cineva m-ar fi putut contrazice… știam tot. Pe măsură ce anii mei s-au scurs, ca o lumânare ce se descotorosește de propria-i ceară, realizez că nu știu nimic.
Nimic nu poate fi greu sau imposibil, nici când vine vorba despre ați ajuta semenii până la a atinge inimile din jur, până la vârful de munte pe care vrei să urci să privești orașul în care ai crescut, ori luna care strălucește. Suntem așa de naivi, noi tineri copii ce ne aruncam tine
Mă îndreptam spre casă, cu o inimă frântă de cea mai cutremurătoare furtună, crezând că măcar aici îmi voi găsi liniștea de care aveam nevoie în aceste momente. Intrând în casă o văzusem pe mămuca dormind pe fotoliul aflat lângă sobă, însă un aer straniu se instalase pe corp
