Se-ntorc cocorii când se duce iarna,
Pe vechiul cer, la cuibul părăsit;
Iar codrul își îmbracă iarăși haina,
Din muguri noi pe ramul desfrunzit.
Se-ntoarce râul către vechiul vad,
Pe cer se-arată luna către seară;
Prin praf se-ntorc și turmele în sat,
Iar iarba urcă din țărână iară.
Din toate mi-am făcut o veche lege:
Că tot ce pleacă se întoarce iar;
Că iarna, oricât ține, se petrece,
Și mugurii se-ntorc pe-același ram.
Când ai plecat, târziu, în acea seară,
Te-am urmărit până-ai pierit pe drum;
Credeam că dorul te va-ntoarce iară,
La locul ce te-așteaptă și acum.
Sub streșini, iarna își țesea zăbrele,
Iar gerul înflorea pe geam, tăcut;
În casă, lucrurile tale toate,
Rămâneau unde mâna ta le-a pus.
În somn veneai aievea pân’ la tindă,
Cu pasul tău pe trepte, domol;
Dar zorii te sfărâmau ca pe-o oglindă,
Și locul tău rămânea mereu gol.
Am stat în strană până-n dimineață,
Rostind încet ce nimeni n-a știut;
Se risipea pe geam aceeași ceață,
Iar cerul, peste turle, rămase mut.
De-atâta dor, odaia, către seară,
Îți păstra umbra lângă vechiul pat;
Și orice pas ce răsuna pe scară,
Mă ridica, crezând că ai intrat.
Am prins a pizmui întâia oară
Și râul, și cocorii de pe cer;
Ei se-ntorceau din orice depărtare,
Iar eu vegheam în prag, stingher.
Se-ntorceau toate: ploaia, iarba, luna,
Și stolul rătăcit se-ntorcea-n zbor;
Doar urma ta se depărta întruna,
De parcă nu ținea de legea tuturor.
Spre ziuă, în fereastră m-am zărit,
Și-un chip străin privea din locul meu;
Credeam că tu ești cel ce n-a venit,
Dar eu în mine nu m-am mai întors.
A tresărit tăcerea-n prag de zori,
Din drum veneau aceiași pași domoli.
Răsări iar soarele peste pridvor,
Iar pașii tăi urcau din nou pe scară;
Așa cum stolul se întoarce-n zbor,
Nici capătul n-a fost decât o seară.
dbradac 
