Când ai venit, grădina era piatră,
Cu gardul frânt și porțile căzute;
Prin crăpături dormeau rădăcini moarte,
Și cuiburi goale, de furtuni bătute.
N-ai întrebat al cui fusese locul,
Nici cine îi lăsase zidul dărmat;
Ai strâns din iarbă cioburile toate,
Și le-ai ascuns sub primul pom plantat.
Apoi ai răscolit pământul tare,
Ai pus cireși pe lângă vechiul zid;
Și unde nu mai răsărise-o floare,
Un mugur, dintre pietre, s-a ivit.
La margine ai ridicat o bancă
Sub un salcâm prea tânăr pentru umbră;
Și-n fiecare seară îmi spuneai,
Că într-o zi coroana lui va fi destul de lungă.
Veniseră și păsările iarăși,
Fântâna prindea cerul iar în ea;
Iar eu priveam cum locul meu de piatră,
Sub flori aproape nu se mai vedea.
Te-am socotit atunci stăpânul verii.
Dar într-o zi, privind ce înflorea,
Ți-am dat și cheia porții, și fântâna,
Și-ai început să numeri ce-ai să tai.
Întâi ai rupt o floare: „crește strâmb”
Apoi un ram: „îmi fură din lumină”
Iar pomii ce-ți țineau odată umbră
Își strângeau frunza când intrai în grădină.
Pe urmă ai călcat prin iriși noaptea,
De parcă n-ai fi știut cine i-a pus;
Ai smuls din rădăcină câte-un arbore
Și-ai spus că se-nălțase mult prea sus.
Eu îi legam pe-ascuns cu fâșii albe,
Le sprijineam tulpina de câte-un par;
Dar dimineața îi găseai în picioare
Și parcă te-nfuria că n-au murit măcar.
Salcâmul nostru ajunsese mare,
Își cobora pe bancă umbra grea;
Într-o amiază i-ai tăiat coroana,
Și cerul a căzut întreg pe ea.
Atunci și vântul ocolea grădina,
Nici păsările n-au mai coborât.
Și-am văzut cum o sfârtecai,
O pedepseai că încă a înflorit.
În noaptea aceea am deschis zăgazul.
N-am mai cruțat nici marginea grădinii.
Am stat la poartă până când șuvoiul,
A smuls din lut și urma rădăcinii.
Când s-au retras apele spre seară,
Rămase banca singură-n noroi;
Pe gard murise ultima mea floare,
Nici primăvara nu știa de noi.
În zori, am pus câte-o piatră albă,
Pe locul unde pomii mei căzură;
Credeam că fac mormânt grădinii,
Dar eu eram sub fiecare piatră.
dbradac 
