CAPITOLUL II
Naivitatea
Naivitatea este latura oamenilor inocenți. Când sufletul și inima ta este reală, nu poți fi rău, nu ai cum să ai alte gânduri decât cele care vin autentic și natural. Ea este exploatată de ceilalți care nu sunt la fel de naturali, cei șireți care au obiective pe spatele tău, iar tu ești doar o altă treaptă pe care aceștia trebuie să o urce pentru a ajunge la scopurile murdare din propriile minți.
Ironia face ca eu să-l cunosc pe Mihail, un om naiv :
”Să lăsase sară…
Pomii cu a lor înverșunare urlau în fundul iadului, iară crengile păreau că se zdrobesc pe bolta cerească. Teama copleșise cu repăziciune un sătuc uitat de nou, sărac în ale minții, de parcă totul fuse construit numai cu suflăt negru și inimă zdrobită. Nici câinii numai urlă, căci teama se înfiripase și în inimile acestora. Totul păre a fi pustiu… însă pe la ceste case, ce sunt distanțate una de alta, din ură și din voință de a avea mai mult loc. Luminile îs stinse, din lăcomie de ave tot mai multe valori în buzunare, parcă acești oameni trăiesc secole. Târșă mie când văz toate ceste ființe fără suflăt, de parca-r fi fiare nu oameni cu inimă și suflet. Însă… eu sărac mergând pe uliță, văz un cuib de casă cu o lumină slabă venind dinspre fereastră și mă îndrept sărăcăcios la această săracă, că e o vorbă ”ce se aseamană se adună” și n-aș pute să zic că nu-i așa, că bogații le înțeleg pe ale lor, iar noi săracii pe ale noastre. Ajungând lângă geam trag o privire în casă, din pură curiozitate, nu ca-ș fi avut vreo speranță cu ale vieții mele. Mă trecu câțiva plăcuți fiori ce nu mii puteam gestiona deloc, iar poc în fulgeră o idee să bat la această ușă ce stăte să cază.
După câteva clipiri iesă afară o frumoasă fată cu niște haine zgripțuiate iară în acel moment toată durerea mea trecuse, tot viforul și toată tristețea dispăruse parcă în pustiu… eram un om nou, și ție ți-ar fi plăcut parcă să-mi vezi surâsul, obrajii îmbujorați și sclipirea din ochi. Toată drama mea părea trecută…
Aceasta îmi schițase să intru în casă, era mică ce-i drept, însă cutremurat zăresc o cotoroanță de babă, urâtă parcă era scăpată din iad, de o urâțenie nemaivăzută de ochii mei, cu niște unghii mari și cârlionțate de parcă era vrăjitoare nu altceva. Cu stimă îi zic ”bună sara”, însă această hoașcă bătrână se uitase în ochii mei de parcă avea să mă mănânce de viu, mă trecuse un fior de parcă eram la ușa iadului și era cât pe-aci să pic, sfârșind în flăcări, deja mă imaginam cum ardeam. Cu un zâmbet malițios îmi arată să șez în cealaltă cameră cu fata ei, de nu era ea, fugeam cât mă țineau picioarele spre a nu o mai vedea pe coțohârla cu ochi de diavol. Toate proverbele despre oamenii urâți erau în capul meu, cum că oamenii răi sunt urâți… m-am convins pe pielea mea.
Fata aceasta era de o frumusețe rară, atât de plăpândă, calmă și grațioasă că era în cealaltă extremă cu baba. M-am pus la vorbă cu aceasta și cădeam tot mai mult cu fiecare cuvânt pe care îl spunea, cădeam fix în agonia dragostei. Sufletul și inima mea, moarte demult prindeau viață, mă vindecam. Fusesem ca un om ce se află în ape adânci, înconjurat de viața peștilor ce mă gâdileau uneori parcă parcă să ies la suprafață. M-am cuprins în brațe și parcă însuși Dumnezeu o pus mâna pe mine, că simțeam așa o fericire ingestionabilă, fusesem așa de trist că nici nu știam ce-i cu acest simțământ, nu îmi dădeam seama cum să reacționez.
Am stat o noapte întreagă de vorbă, iar spre dimineața copila mă apucă în brațe, se uită fix în ochii mei și ușor mă sărutase cum nimeni n-o mai făcuse. În acel moment din atâta fericire am dat-o în teamă, că nu știam dacă-i vis ori realitate, îmi era că o să mă trezesc iar mai tare o să plâng că visasem ceva ce nu puteam avea niciodată. A doua zi, am plecat spre casă, mi-am luat rămas bun ei și cotoroanței, țopăiam pe uliță de fericire, eram atât de plin că-mi venea să trec pe la toate casele să-i îmbrățisez pe toți oamenii triști, voiam să împart cu toată lumea ce mie mi-a fost dat, chiar de lumea n-ar fi împărțit un bănuț cu mine în veci.
Ajungând acasă prind o coală de hârtie și o pană de gâscă să-i fac o scrisoare, poate vine ea la mine… dară poate o veni să-mi ofere această fericire până la adânci bătrâneți, că aflasem ce-i aia iubire adevărată… aflasem cum e să-ți fie sufletul în cealaltă extremă, acolo unde e cald și bine.
— Dragă L.N.J,
Scriu această scrisoare să-ți spun că m-ai făcut tare fericit, TU m-ai salvat ! Îmi doream să mor iar Dumnezeu mi-e martor de câte ori am vrut să merg la el și n-o vrut să mă ia ! Am lacrimi în ochi, însă de această dată sunt lacrimi de fericire, căci ai adus primăvară în sufletul meu, pot spune cu mâna pe inimă că îmi doresc să fii aici !
Vreau din tot sufletul să-ți ascult cântarea inimii tale în fiecare sară înainte de culcare, doresc să vii la mine, să ne îmbrățișăm și să iubim calități și defecte.
Cu tine într-o sară am cunoscut ce-i aia iubire, cum n-am reușit să descopăr într-o viață…
Cuvintele-s de prisos, căci mi-aș dori acum să bem un ceai la poalele bradului, să-ți împletesc părul și să-ți simt parfumul. Nerăbdare. —
Închei scrisoarea mea și mă apuc repede să-mi scriu simțurile pe foaie, căci de acum nu mai scriu tristeți, oamenii nu trebuiesc să se regăsească în aceste mizerii, ființele acestea trebuiesc duse spre lumină, spre zâmbet și bucurie.”
”Primisei o scrisoare la câteva zile după întâlnirea cu domnul D și cu o curiozitate ieșită din comun vrusei să o deschid, însă mama mi-o smulsese aprig din mâini și cu băgare de seamă îmi spuse că nu-s pregătită să primesc scrisori de la oameni. Am alergat în cameră cu repeziciune, iar dezolant vărsam lacrimi pe peretele de la fereastră, sperând că această ființă ce mi-a dat viața nu va pune piedică inimii mele.
L-am simțit pe domnul D, l-am simțit până în măduva oaselor… fricile și toate temerile sale îmi zguduiau ființa în acea seară, dar mai presus de toate inima mea se frânse lângă a lui, tremuram toată numai când mă privea. Eram o pradă, mă dezbrăcase de toate cele omenești, un animal ce își trăgea ultimele suflări în vizorul unei arme fatale. Preț de ore bune aceste sentimente nu mai încăpeau în sufletul meu, aveam să țip de fericire, căci am aflat ce-i dragostea. Lângă pieptul său am cunoscut viața și în ochii lui părea că timpul e oprit, săraca de mine, atât de vulnerabilă și de naivă… L-am așteptat să vie… am gătit din cele mai alese bucate pentru el, însă pare că totul a fost în zadar, mi-a trimis doar o scrisoare. Poate are pe altcineva, poate era doar pierdut și eu am fost doar cineva lăsat acolo în drumul sorții sale spre al îndruma, dar poate… Dacă simte la fel ca mine ?… Of, Dumnezeul meu… câte închipuiri își poate face inima mea în zadar, căci o sa rămân dezamăgită de mi-o fi scris un „Mulțumesc”… dar dacă tot ce gândesc se va materializa, dacă m-a cerut în căsătorie cu acea scrisoare și voiește să merg la el… of că tare-s proastă… mă doare capu la câte m-am gândit așa repede.
Mi-am luat inima în dinți și am mers la mama spre a-mi înmâna scrisoarea, o voi citii în fața acesteia numai să-mi încheie toate viziunile astea care mă sperie.
– Mamă… știi că nicicum nu ți-am călcat cuvântul, iar până și strada noastră mie străină, însă eu pe tine te-aș ruga să-mi înmânezi scrisoarea primita de la domnul D, căci… Mamă ! mă doare inima că nu știu ce se află acolo și toate cele se învârt în capul meu.
– Fata mea, oamenii sunt toți o apă și un pământ, nu poți avea încredere în ei, mai bine las așa, o bag pe foc și îți trece în zilele ce urmează.
– Am încredere în el… pune mâna mamă la inima mea să simți cum bate, e adevărat… nu am nevoie de dovezi și nici de serenade la poartă, căci ce folos au toate acestea dacă nu m-ar iubi…
– Of fata mea, că naivă și proastă mai ești, ai să dai seamă. Na hârtia asta ! Fă ce vrei cu ea, însă de o fi cum zic eu, nici la moartea mea să nu vii, că mi-ai călcat pe cuvânt !
– N-aș vrea să te rănesc niciodată mamă, te iubesc și te respect, însă trebuie să-mi ascult inima, așa cum și tu ai ascultat-o la timpul tău.
Am prins scrisoarea și tot simțul pe care l-a amprentat D cu inima, veni prin vene până în adâncul ființei mele. Îmi tremurau mâinile și parcă n-aș fi vrut să-l desfac și tot așa preț de câteva minute eram picată în gânduri.
Cu atenție citesc rândurile scrise de domnul D, iar inima înflorii ca mugurii copacilor primăvara, avea să mă mărit, însă totul părea ca un vis, m-am așezat ușor pe pat, calmă, spre a mai citi odată mesajul, poate printr-o viziune am citit totul pe dos, câtă derutare.
După toate cele citite voiesc să fug la domnul D, însă cum aș putea să fac asta, unde oare o să mă întorc eu dacă vorbele mamei se adeveresc. Aceasta mă va urî și nu va voii să vorbească cu mine în veci de va fi cum spune dânsa. Blesteme ! ce pot face ? săraca de mine… încotro ? Mi-e frică și de umbra mea, unde vreau eu sa merg ? Sunt nebuna de legat, poate ar trebui să o rog pe mămuca să prindă frânghia cea mai groasă și să mă priponească de pat… să nu fac vreo prostie. Dar pană la urma ce înseamnă viața ? De ce să mor cu frica în sân când ar trebui să-mi urmez destinul, să fug cu el în lume și toată să fie a noastră, of și ce copii frumoși om avea, să-i cresc mari și să am grijă de ei ca de ochii din cap. Blesteme ! Iară deviez… în loc să fac ceva, eu murmur aici basme făcând… nimic și așa ar să treacă viața pe lângă mine și eu pe lângă ea. Doamne ! dar la bătrânețe, ce o sa fac ? Dacă moare el mai repede ca mine, pentru că așa spune mama, și după ? Eu ce o să fac ? Doamne dar să știi că eu nu rezist, ori ne iei pe amândoi, ori… ori pe amândoi, că nu mă pot decide acum. Gata ! Mă duc să-i dau vestea mamei.
Repezită de fel, să dărâm și ușa dintre odăi, îi spun cu glas răspicat mamei :
– Mă mărit !
– Au fata mea, dar ce bucurie aduci tu aici în casă, hai să-ți arate mama poarta pe care o sa ieși odată, nu și a doua oară !
Mă prinsei de ce voia să zică cu asta, dar am lăsat-o așa. Am mers repede în pod de mi-am coborât hainele de bune și le-am pus repede într-o traistă să plec până nu se lasă seară.
Cu lacrimi în ochi i-am pupat mâna mamei și cu pași repezi m-am îndreptat spre domnul D, ce locuia la câțiva kilometrii, în alt sat. Acolo ajunsă, văd o casă pe un deal cu un brad voluminos în fața acesteia, iar în spate o pădure cu și mai mulți brazi. Poveste, totul era o poveste așa frumoasă, de-aș fi fost pictor, m-aș fi pictat aici în fața casei, căci îmi amintește de copilărie, cum eram de mică și nu exista loc în sălbăticie pe care să nu-l cunosc.
Oare va fi fericit domnul D să mă vadă aici ?”
”Trecură două zile de când nu primisem niciun semn de la L.N, mă tot primblam pe cărările din fundul curții fără niciun folos, toate parcă înghețase iar ticăitul ceasului din peretele dormitorului îmi apăsa pe conștiință sară de sară, căci poate aceasta, n-ar dori un om ca mine, i-am trimis doar o scrisoare, poate voiește un om mare, bogat și bine închegat.
Mă dusei să mă așăz pe pat să contemplez asupra celor întâmplate în acea sară, câte dorințe și pasiuni au putut suporta acest umil suflet, câte taine mi-au trecut prin colțișoarele inimii mele. Durere și regret, atât îmi trece prin retina. Zăbovind pentru câteva minute, auz niște pași apropiindu-se de ușa din față iar spăriat mă arunc din pat să o încui… niciodată nu știi cu cine te poți trezii la ușă în vremuri grele ca astea. Trăgând repede zăvorul auz un glas subțire ce venea de afară „nu te speria ! sunt eu”, atunci o fost marea bătălie în inima mea, pentru câteva secunde aveam să cred că nu mai trăiesc, ori am viziuni, auziuni… M-am rugat Domnului să nu ma ia așa repede, căci crezui că-i moartea și mi-o venit sorocul. Însă nu. Părea să fie L.N.J, deschizăi ușa repede și-mi păru că toate planetele, stele și universurile se aliniară să-mi crească tensiunea în acea sară.
Un pardesiu maron voluminos, cu o cămașă albă de mătase și niște pantofiori de culoarea negru prăfuiți mi-au furat ochii, am sărutat-o de îndată pe cel ruj roș ce-mi ardea în privire, ardeam… Mă sufocam cu iubire, îmi venea să mă scurg ca untul în bucate, să mă tăvălesc la vale de bucurie, îmi topise inima și ochii. Aș fi fost un pervers să-i zic în fața că o vreau cu toată ardoarea, însă nu ajunsesem bine în casă căci mi-am rupt cămeșa după mine și-am trântit-o în pat, râvneam să o iubesc, simțam că nu mai rezist o secundă pân nu mă săruta tare. Pasion, pure passion, ce simțam pentru aceasta, transpirasem tot iar pân și ochii aruncau șuvoaie de lacrimi căci puteam să mor în acel moment, numai să mor lângă aceasta.
Era noapte…
– Nu știu cum să-ți explic femeie… că mi-ai rupt inima în două aceste zile pân ai venit, m-am tot gândit că nu te lasă mumuca ta, dar vezi tu, nimeni nu poate ține departe două inimi care bat la fel. Nimeni !
– Domnul D, accept să mă căsătoresc cu tine… Nu știi tu cât am suferit două zile, căci încercam să dorm însă gândul tău era în gândul meu, te certam în minte să mă lași să dorm că nu rezist, iar tu îmi cântai. Am crezut că sunt nebună.
– Nu fii prostuță femeie ! Inimile crează conexiuni, se contopesc și nimeni nu le poate separa vreodată, nici măcar noi ! Iubirea schimbă tot, te poate face fericit pân în al nouălea cer și o palmă mai sus, ori te poate îngropa de viu. Însă ție să nu-ți fie teamă de nimic, uite, te sărut pe frunte să știi că te iubesc, iar tu draga mea, să dai cu samă, să te iubești și pe tine, nu numai pe mine.
Observasem că aceasta adormise, nu crez că apucase să auză tot, însă om avea noi timp să le punem toate cap la cap.
Zilele treceau, iar eu atent urmăream cum ea schimbase tot în viața mea, începând cu scrisurile mele ce le-a așezat în funcție de dată, pân la lemnele din curte ce le pusese ca hainele în dulap. Mă spăla în fiecare seară în cap și avea grijă să nu-mi intre săpun în ochi, îmi pregătea hainele de culcare și barba mi-o așeza dis-de-dimineața, înainte să plec la muncă. Era dragoste, parcă rupea bucăți din inima ei și le punea prin toate lucrurile de prin casă, iar mâncarea chiar de era proastă uneori, cu un zâmbet de-al ei, nu mai simțam nici gust, părea că vrăjește totul cu farmecul ei. Nu puteam fi supărat pe ea nicicum, chiar de uneori căutam „acul în carul cu fân”, voiam și eu să mă contrazic măcar odată, dar nu, că umpluse ea cu dragoste toate cele. O iubeam, mai ceva ca pe Dumnezăul meu.
Într-o zi, mă dusei la o vecină croitoreasă să-i zic că vreau să-i facă iubitei mele, de ziua ei, un corset alb strâmt, căci îmi zisese ea de multe ori că și-ar dori o astfel de piesă în dulapul ei. Vecina mea, care nu era tocmai vecină, frumoasă foc, aveam ochi pentru ea încă de prin copilărie, era cu modă, cu haine, știa să pună punctul pe i. Ajuns acolo aceasta cotroboie prin dulape să găsească corset, să-mi arate ce model aș vrea. Eu nepriceput îi spusei să-și pună ea unul să văz așa cum ar veni… însă aceasta aruncă cârpele de pe ea și rămase așa cum a lăsat-o Dumnezău… eu… am rămas blocat în fața acestei isprave, căci simțam cum diavolul îmi ispitește slăbiciunile omenești și mă gândii să-i zic :
– Știi… nu știu dacă o fi potrivit în acest moment al zilei, pe frigul de afar să fii așa goală, să nu răcești.
– Hai D, ce n-ai mai văzut o femeie dezbracată? Până la urmă voiesc să mă schimb, tu până la urmă ce te holbezi ?
– Iertare ! Mă întorc cu spatele.
Stând cu spatele la aceasta o simt cum se aproprie de chipul meu și strâng tare din dinți să nu cumva să vie la mine. Ea pusese mâinile pe corpul meu iar cu o voce subțire și ușoară îmi șoptește cuvinte demonice la ureche, ce-mi scoate la iveala latura mea sălbatecă. Strâng din ochi și îi zic :
– Femeie ! Tu ești malefică, voiesc să plec de îndată, lasă-l dracului de corset, pân la urmă merge și o floare. Eu nu gândesc să-mi înșăl femeia care mi-a dăruit inima, sufletul și toată existența ei.
Și plecat am fost…
Ajuns acasă nu i-am spus inimii mele ce pregătea de zor mâncare tot momentul de dinainte, că nu avea rost să mai spun prostii care nu se întâmplase, eu mă simt curat.
A doua zi, mare mi-a fost mirarea când intrasem pe ușă și o văz pe croitoreasă în casă la mine, iar pe iubita mea stând pe un scaun, ștergându-și lacrimi. Muirea aia malefică, că nici bine nu intrasem, a și plecat. Mă așăz pe pat și o întreb pe L.N :
– Da ce s-o întâmplat, femeie ?
Aceasta se mișcă de parcă stă să cază pe podea și se așază pe pat, îmi ia mâna și mi-o săruta, iar mai apoi mă pupă pe frunte.
– D… vreau să-ți spun că te iubesc și mereu o voi face, însă îți las timp să te gândești dacă ai vrea să mă iei de nevastă sau nu. Mi-ai rănit inima și toată dragostea mea, însă eu te iert. Te rog să nu mă întrebi nimic și să mă lași ca pe mine câteva zile, merg la mămuca, mi-e dor de ea.
Am fost mirat cu toate cele auzite însă nu puteam să dau samă ce vorbe scoate ea pe gură, de unde și până unde am rănit eu. Începuse să-și împacheteze câteva țoale și a ieșit de îndată pe ușă, nu știu cum Dumnezău am rămas așa înghețat, că n-am putut să zic o vorbă, nici stai, nici pleacă. Am rămas aici în pat gândindu-mă că poate chiar am făcut ceva… dar stai… desfrânata aia de croitoreasă pare s-o fi zis vreo prostie…
Ce să fac? Cum să fac ? Unde să mă duc ? Durere….
Știu sigur că ceva i-o zis, n-are cum să mă iubească până azi iar cum vin acasă să plece cu lacrimi în ochi la baba aia. Dacă aș merge la croitoreasă să întreb, ar însemna că cer socoteală și că planurile ei au dat roade. Nu ! Merg mâne să-mi aduc jumătatea mea acasă, să vie aici, căci eu îs om credincios și n-aș pleda nicicând la o femeie de moravuri ușoare.”
”Mă îndreptam spre casă, cu o inimă frântă de cea mai cutremurătoare furtună, crezând că măcar aici îmi voi găsi liniștea de care aveam nevoie în aceste momente. Intrând în casă o văzusem pe mămuca dormind pe fotoliul aflat lângă sobă, însă un aer straniu se instalase pe corpul meu, un frig ce-mi tulburase mintea, părea sinistru că aceasta se culcase înainte de asfințit.
Plină de gânduri și de cugetări mă retrag în camera mea, rezemându-mă de perete cu privirea pe geam și îmi ștergeam lacrimile.
Ce suferință, câte întrebări sunt în inima mea, cum poate un om atât de iubitor să mai iubească și o altă femeie ? Cum ? Îmi imaginez cum buzele li s-au lipit, iar respirația sa era pe corpul ei, ia mângâiat părul ce eu l-am mângâiat cu dragoste, Doamne și zâmbetul lui cum se reflecta în ochii ei… O fi zâmbit ? O fi fost oare el atât de mârșav cât să-i pună mâna pe toate cele ale ei ? Blesteme ! Că tare proastă îs, mai am și întrebări și nedumeriri când urechile mele au auzit tot ce trebuia să aud. A privit-o cu dragoste ! Căci acum am mintea limpede, el mi-a spus că nu s-ar atinge nicicum de o femeie dacă nu simte ceva în inima sa. O iubește ! Blesteme ! Eu ca proasta mă vedeam bătrână lângă el, văzui copii noștri cum ne vizitau și casa care îmbătrânea odată cu noi. Îmi făceam speranțe că o să-l îngrijesc și la bătrânețe ca în prima zi când ne-am cunoscut. Câtă durere, că mi-a distrus fiecare vis… nici măcar o vorbă n-a scos când am ieșit pe ușă, se simțea vinovat, ce credea el? că nu o să aflu… Of Doamne, Dumnezeul meu, fii lângă mine să trec peste această tragedie, că am să mor în această noapte, am să-mi dau sufletul și nimeni n-ar să știe ce a fost în inima mea. Voiesc să plâng pe umărul mămucii, nu mai pot…
Îndreptându-mă către mămuca, prind un scaun și mă șez în spatele ei, iar capul mi-l plec pe umărul acesteia și încep în hohote de plâns să-i zic :
– Of mamă ! Câtă durere e în inima mea acum, ai avut dreptate, domnul D s-a tăvălit cu o croitoreasă din sat, veni asta la mine să-mi zică cu lacrimi în ochi că acesta s-a atins de ea, că i-a jurat iubire și că mă zvârle afară pe mine din casă ca să vie ea, iar el a mințit-o. Blesteme mamă ! Ai avut dreptate !
Tot plângeam pe umărul mămucii însă aceasta pare că nici nu mă ascultă.
– Mama ?… Bre…. Mă auzi ?
Nimic…
Îi apuc mâna și simț că-i rece ca gheața iar atunci am rămas blocată. Mă uitam lung la ea și părea că e un coșmar, că nu poate fi adevărat, să rămân singură pe acest pământ, să mă părăsească amândoi. M-am dat cu câțiva pași în spate, terifiată de această zi, închiz ochii și îi deschid iar, poate doar visez.
– Mama !!!
…………………………………………………………………………..
A doua zi, mulți oameni veniră la noi, era priveghi. Eu eram răzămată pe târnaț, cu capul sprijinit de lemn, ochii roșii iar privirea fixă. Parcă Dumnezeu o vrut să mă distrugă, căci astfel nu înțeleg de ce atâta durere pe inima mea. După câteva minute îi auzi glasul lui D din depărtare, pare că vorbea cu oamenii pe uliță, am simțit în acel moment o tăietură de cuțit prin stomac și mi-aș fi dorit să alerg spre el, să-i spun că tare mă bucur că veni la mine, că mor de durere și n-am cui să-i povestesc toate cele. Dar n-aș putea să alerg spre lup, cel ce m-a înjunghiat pe la spate, în timp ce eu cu dragostea mea îl împodobeam zi de zi. Am rămas aici nemișcată, ca o pătura ce stă la uscat pe gard.
Îl văzui intrând în ogradă, am oftat și am rămas nemișcată, însă el pare că vrea să se aproprie de mine, ce gânduri meschine are el în cap ? că-mi vine să o rup la fugă.
– L.N, draga mea, încep să-ți zic cât de mult îmi pare rău de mămuca și îți înțeleg toată suferința. Iubita mea, doar pe tine te iubesc, mi-aș smulge inima acum din piept să ți-o pun în mâini ca dovadă a amorului meu pentru tine. Lunatica aia de croitoreasă a mințit !
Când aud aceste cuvinte parcă îmi atinge inima o rază de soare, însă rămân pe poziție să văz ce zice.
– E o mincinoasă dragule ? Dar când ai atins-o nu mai era ?
– Draga mea, nu spune aceste vorbe negândite. Cum poți tu a crede că m-aș duce eu la altcineva, când tu ești totul pentru mine. Am mers la coțohârla aia să-ți croiască corsetul pe care îl voiai, iar ea de colo vru să-mi arate modele și s-a lăsat despuiată în fața mea… m-am întors și i-am zis „ lasă-l dracului de corset că merge și o floare ”, iar ea a vrut să-mi facă rău, că altfel nu-mi explic cum o muiere poa să mintă mai ceva ca diavolul.
Când l-am auzit, mi-a înflorit inima de bucurie, m-am ridicat și l-am strâns puternic în brațe simțindu-i parfumul, îmi era tare dor să-l mai simt în brațele mele.
– Să știi că mi-a fost tare dor de tine, iar de cucoana aia, știam eu că minte, am simțit eu că ceva nu e în regula, căci după cum ai spus tu, inimile comunică, iar eu te simțeam aici, n-ai plecat.
Zilele treceau, lipsa mămucii se accentua, de multe ori picam în plâns și tocmai când ajungea D acasă mă opream. Îmi era teamă că o să rămân într-o zi și fără el iar atunci ce o să mă fac eu ?”
”Stăturăm într-o sară pe dealul din spatele casei așteptând răsăritul. Frigul aprig îmi îmbujora obrajii blajini, înghețându-mi lacrimile ce mi se scurseră pe aceștia, de dorul ce-l aveam în suflet, un dor ce se manifesta către o prezență, care deși era mai în jos în vale, la poalele copacilor, mă tortura… Simțam așa cum toate gândurile, sentimentele și trăirile mele sunt blocate… nu vroia să mă-nțeleagă. Priveam cum soarele aduce lumină pe trupul meu mizerabil, trupul meu care de n-ar fi fost, poate n-as fi suferit atât din cauza unei muieri care îmi folosește tot cei bun din mine, să transforme în defecte, însă aceste stricăciuni impuse erau calitățile mele. Mă simțeam sfidat de Cel de Sus, căci veneam aici în fiecare sară și dimineață să-i povestesc cum sufletul pe care l-am iubit își răzbună neputințele pe inima mea.
Vuietul vântului prin crengile copacilor pare că spulberă crenguțele bătrâne și cele mai subțiri, asta amintindu-mi de spusele unui bătrân, cum că „numai cei puternici supraviețuiesc”, aș fi putut înțelege această aluzie, însă eu nu îmi doresc să supraviețuiesc, îmi doresc doar să mă iubească așa cum toate lucrurile au fost la început.
Poate de aș fi coborât acum să-i șoptesc la ureche cât de mult o iubesc, poate mă va aprecia, poate îmi va mulțumi, poate îmi va da acel sărut după care tânjesc de atâta timp, poate mă va iubi iarăși, pentru că știu că simțământ pentru mine nu mai e, iar de mai e, s-o fi transformat în ură, căci altfel nu-mi explic de ce m-ar omorî, de ce mi-ar transforma existența în stropi, ca mai apoi să mă arunce pe fundul oceanului, să-mi pierd suflet, inima… tot.
Mă cobor din deal cu pași repezi către casă, iar cu fiecare pas pe care îl fac, îmi străpunge o săgeată în inimă tot mai tare, o teamă, o respingere absurdă a acesteia, iar cuvintele pe care mi le va trânti în față sunt derulate în mintea mea, a devenit previzibilă, de parcă citește după o hârtie aceleași lucruri zi de zi.
Ajungând în cameră, trag o gură de aer puternic să prind curaj, deschiz ușa ce scârție de parcă n-a mai fost unsă de gând fusese pusă, mă aproprii de pat și îngheț. O văz cât de frumos doarme, îi înnumăr fiecare respirație, o ador. Era cu fața în sus, iar fruntea ei era umedă, de parcă fusese chinuită în vis de ce-mi făcuse. Buzele sale de catifea, erau de un roz sublim în contopirea acestora, iar gâtul ei… subțire și firav, părea că mă așteaptă să-l sărut. M-am așezat în colțul patului și mi-am strecurat mâna mea sub mâna ei, însă lacrimile începuse mai devreme decât mă așteptam, căci un astfel de moment devenise rar, atât de rar, că și când mă privea cu ură simțeam iubire. Îmi las mâna stângă pradă sub mâna ei, iar cu cealaltă o mângâi pe frunte, în care, la un moment dat clipise de câteva ori, m-a privit fix preț de câteva secunde și s-a întors cu spatele spre mine. Trădare !
M-am ridicat cu repeziciune și m-am îndreptat spre bucătărie. Luând un pahar din dulap și aruncându-l pe masă, mi-am turnat din plin dintr-o sticla de vin. Pahar după pahar vederea mea se înțețoșa iar gânduri tot mai negre se derulau pe retina mea. Mă simțeam singur, atât de părăsit de parcă nimic nu mai avea rost.
De ce încă mai respir ? Consum aer fără vreun folos, n-am nimic, niciun rost, țel sau vreun vis. O aveam doar pe ea și acum chiar de e lângă mine, sub același acoperiș, mă simt mai rău decât dacă n-ar fi fost aici. Când am întâlnit-o era fata inocentă pentru care mi-aș fi dat viața doar să o văd fericită, acum mi-aș da viața doar pentru ca nu mai am nimic. Mi-a făcut scrum orice vis. De ce nu vrea să dorm lângă ea ? De ce îmi aruncă acea privire rece de câte ori intru pe ușă? De ce nu mă înșeală, să fugă cu unu dar măcar să am un motiv de a o urî, căci așa o urăsc doar pentru că nu mă mai iubește. De ce nu pleacă? Să fugă în lume de nu mă mai iubește !
Îmi amintesc cât de tristă era viața mea înainte să o întâlnesc pe ea, cât de singur eram… însă acum e și mai trist, că nici speranță nu mai am, măcar atunci aveam puterea de a găsi un fir de speranță în sufletul meu. Dar acum ?
Printre lacrimile ce mi se scurgeau ca dintr-un pârâu, o văd cum se rezemase de tocul ușii privindu-mă ca pe un câine bolnav și mă întreabă :
– Ce ai ?
o întrebare destul de stupidă într-un moment de asemenea.
– Par a avea ceva ?
răspund eu cu dezinteres, ură, dar parcă ceva din mine aștepta să mă mai întrebe odată.
– Sper că ai liber astăzi, căci altfel nu văd de unde am supraviețui ! Am văzut-o pe Ramona ieri, era îmbrăcată la patru ace, habar nu am încotro se îndrepta, însă mi-aș dori și eu să ies în lume, că de… m-am măritat cu un bărbat ce mă filozofește în fiecare zi, un extaz sinistru.
– Ți-aș spune cât de mult te iubesc….
ne mai apucând să continui, mă întrerupe.
– Știu, știu, a devenit un clișeu. Uită-te la tine, plângi ca un bou ce ești în fiecare zi, că vai Doamne nu te-am lăsat să dormi lângă mine. Păi cum să dormi lângă mine, când am nevoie de spațiu ? Uită-te și tu în camera asta sărăntoacă, un pat de abia încap eu… păi unde ai vrea să te pun ? Peste mine ? Dumnezeule mare, privește acest om ce prostii poate spune.
Păi cumpără dragă un pat mai mare, așa o să încăpem amândoi, muncește mai mult și o să te iubesc pe măsura…. aaa păi stai ! Păi da tu chiar crezi că lucrurile care le-ai făcut în dimineața asta sunt normale ? Privește situația asta. Vii la mine și mă trezești din somn, fiind ruptă de oboseală, ca să ce ?
– Pentru că te iubesc !
am spus-o încet, de la un timp nu mai vroia să audă când îi spuneam asta.
– Zi-mi și mie cum mă iubești tu ? Ce fel de iubire bolnavă ori filozofică mai e și asta ? Mă trezești din somn, mă și sperii, pierzi o zi de muncă ca să te găsesc acum aici bând ca un alcoolic experimentat, vinul din casă.
– Nu mai contează, stai liniștită !
Mi-am luat paharul și geanta ieșind repede din casă, căci nu mai rezistam în ce hal mă umilise, dar dacă avea dreptate ?
Cu lacrimi în ochi, antrenat de supărare mă îndrept către un vecin ce-mi fusese prieten din copilărie, mă gândisem că poate acesta mă poate lumina, să-mi zică… poate ceva e în neregulă cu mine, așa mă pot schimba să o fac fericită.
Of ce tragedie, că nu mai pot face față zilelor astea, mi se scurge viața printre degete și parcă nebunia așteaptă la ușă.”
Mihail al nostru este un om cu o inimă naivă și o sensibilitate artistică ce nu poate fi înțeleasă oricum. Acesta nu are nicio vină că așa s-a născut, cum nici L.N.J nu are nicio vină că se simte plictisită de prea multă dragoste. Naivitatea ei s-a văzut din faptul că a crezut-o pe croitoreasă fără să mai ia în calcul altceva, iar la moartea mamei sale, în momentul în care Mihail (domnul D așa cum îi spune ea) intră pe poartă și îi mărturisește cele întâmplate, L.N.J a susținut cu vehemență că l-a crezut tot timpul, și a știut adevărul, atunci cum se face că a mai plecat de la Mihail, cum este posibil să ascunzi îndoiala ?
Sobrietatea cât și minciuna înlocuiesc cu succes inocența copilărească, adevărul, sinceritatea, onestitatea și autenticitatea noastră. Odată cu înaintarea în vârsta ne auzim tot mai puțin, mai rar și mai toxic.
Mintea vorbește doar când e liniște, când totul este înghețat iar celelalte ființe dorm, în momentul în care suntem copleșiți de viață. Desigur, ea ne otrăvește inima cu fel și fel de închipuiri din timpul zilei, începe să se contrazică cu noi, cât și cu ceilalți, creează scenarii, certuri, ba chiar pregătește discursuri și organizează ziua următoare. Ne mișcă de pe o parte pe alta, provoacă mâncărimi pe întregul corp, se joacă cu corpul și inima noastră. Mintea se încarcă cu energie din slăbiciuni și dansează neprihănită cu dezinteres nonșalant când se lasă liniște. Își bate joc de noi, ne târăște prin mocirlă iar ca un clovn ne râde în față, arată limba și se prostește ca un copil. Minte și răsucește în horă fricile, aruncă în față cele mai negre gânduri, devenim ringul ei de dans, unde suntem legați de scaun, și cu mâinile blocate aceasta aruncă nisip în ochi, scuipă și înjură slăbiciunile noastre, ca un drac scăpat de sub control.
Tragem puternic aer în piept, oxigen nefolosit, iar ea îl otrăvește de fiecare dată. Se așază ca o doamnă pe scaun în ochii noștri flămânzi de ajutor, ne convinge să ne lăsăm pe mâna ei ca mai apoi să râdă de noi. Creează iluzii, răutăți, otrăvuri intră prin vene și se răspândește mai repede ca veninul, pune stăpânire pe gura, îmbrățișează inimile ne ia picioarele și mâinile și începe să danseze ca o nesimțită printre oameni, un diavol nenorocit care umblă dezbrăcat prin noi, pune mâna pe noi înșine și lasă numai nenorociri in urma ei.
Minții îi plac naivii, iubește slăbiciunea. Ea este un calculator foarte bun, prieten mai degrabă când i cere asta. Muncitor desăvârșit căruia i se văd mâinile crăpate de trudă dar pare că nu obosește niciodată precum o facem noi. Transpiră fleașcă zi de zi pentru a duce cu succes fiecare comandă pe care i-o dăm, nu stă pe tușă și nu ia vreo pauză. Uneori chiar ne salvează viața, iar când se face liniște acest diavol o ia razna.
Mintea este precum un armăsar, ea trage din greu dar niciodată nu trebuie lăsată de izbeliște, căci atunci când i se dă libertate ea își construiește propria personalitate și lucrează după propriile reguli, nu-i pasă de cine ești tu ori cât de mult rău creează pentru că ea nu cunoaște aceste concepte, ele există doar pentru noi oamenii, avem câte un cuvânt pentru orice, însă pentru ea este nimic.
Oamenilor nu le plac cuștile, cel puțin nu le place să fie pe partea cealaltă a cuștii, spre deosebire de minte care nu știe care-i diferența dintre părțile unei cuști, nu-i pasă până își creează personalitate, pentru că atunci când aceasta începe să lucreze ca o persoană, va fi foarte greu de ținut în cușcă, iar de multe ori te poate păcăli.
Bagă de seamă că atunci când prinde glas aceasta este cu pași infiniți înaintea ta, pentru că te cunoaște mai bine decât tine, iar de încerci să-i construiești o cușcă, se va așeza pe un scaun iar privindu-te din întuneric te va lăsa să termini, și te va arunca chiar personal în propria capcană. Necesită timp și discuții îndelungate, negocieri, contracte și reguli să o convingi să intre de bună voie în casa pregătită pentru ea. Casa aceasta trebuie să aibă și un bec, o lumină și întrerupător cu care o vei dresa, când e becul aprins începi să-i dai de treabă, iar când îl stingi ea va trebui să intre în casă și să tacă, să doarmă precum tine, să se odihnească, iar cu timpul vei observa că nu mai e nevoie de lacăt, nu va mai fi nevoie de o cușcă la un moment dat, dar bagă de seamă că întotdeauna va fi nevoie de un bec.
Mintea este un sistem precum societatea în sine, funcționează ca o mașinărie, nu este familiarizată cu concepte și se alterează cu ușurință când nu este ținută sub control.
Mintea pleacă din interior, se folosește de noi, zburdă prin societate, se transmite mai repede decât un virus, și îmbolnăvește alte creiere naive. Acest diavol râde de pe culmile gloriei de neputința noastră, își slăbește răbdător inamicul, se întortochează mișelește în spatele nostru și apare în fața noastră deghizat în cel mai bun prieten, așteptând să-i cerem ajutorul. Adunăm firmiturile aruncate de către el, comitem lucruri cumplite în drumul nostru, iar ajunși pe marginea prăpastiei, ne împinge fără regret.
Inima, cu mare deosebire de minte, lucrează pe baza emoțiilor, cunoaște conceptele omului și creează stări acestuia, în general acestea stau în contrast cu situațiile create de minte. Ca și mintea, inima zburdă în pielea goală prin noi, devine erotică și gâdilă simțuri, creează plăcere și extaz, se hrănește din emoție pe care o prelucrează în simțuri.
Inima și mintea lucrează foarte rar împreună, spre deloc la naivi. Emoția este creată de inimă, prelucrată de către minte care ispitește gândul întorcându-l cu susul în jos.
Ca și noi, inima este foarte naivă, crede tot ce i se arată, are încredere nemărginită în minciunile și iluziile toxice pe care mintea i le șoptește. Acest călău fără știință ori respect, își bate joc de ceea ce crede inima, îi aruncă firmituri și o conduce spre prăpastie, de unde o aruncă ca tu să rămâi singur.
Societatea, sistemul nu se va vindeca niciodată dacă noi ne închidem ochii, pentru că ceea ce este în interiorul nostru se va oglindi în ceilalți, iar dezordinea din noi, mereu va fi scuipată către viață, așa ne vom învârti în jurul cozii, vom găsi vinovați, și vom da curs celor mai mari stricăciuni ale lumii.
Disciplina este cheia. Este nevoie ca în propria noastră casă să punem piciorul în prag, să-i arătăm minții unde îi este locul și să vorbească doar atunci când este întrebată.
Fără reguli, disciplină și dresaj, lăsăm ușile deschise unor prieteni care s-ar putea să devină proprii noștii inamici. Până la urmă, mintea și inima sunt musafirii noștri.
