A fost odata ca niciodata

Pic pic pic, se auzâ apa murmurând lovind pietrele reci de pe marginea lacului. Se străpungea printre degetele mele firave creând râuri, mai mici, mai mari, mai puternice, poate oleacă mai pline de viață, mai fericite, mai reci, spre cald. Îmi dusem părul pe spate și ușor din capătul cerului mi-am străpuns oasele pe nisipul rece. Valuri îmi aduceau voalul sus jos, sus jos, iar rochia mea, a mea rochie pe care am așteptat-o atâta timp, astăzi stă pe mine, iar valurile o ridică sus de tot iar apoi marea mi-o spulberă lăsându-mă goală în fața lunii. Viața mea atârna de această rochie și niște sârmă rotită pe degetul meu.

– Cine oare pe lumea asta ar fi privit diavolul în ochi? Sigură sunt că diavolul a plecat de lângă Dumnezeu de singurătate, simțindu-se abandonat la voia întâmplării așa într-un univers gol infinit, rece, sa fii singur pare că nu mai există nimic pentru tine, iar apoi ce să-ți rămână decât să fii rău. Oare de asta sunt oamenii proști, singuri și răi, precum diavolul?

Strângând nisipul puternic în mâini și uitându-mă peste capul ochilor îl văzui venind spre mine, căutându-mă. Simțeam apa cum mă trage departe de el și nu mă temeam deloc c-am să dispar pe fundul oceanului pentru că știam că ar să vie. Ar să-și facă prieteni și rechinii doar să mă găsească, chiar și acolo unde-i întuneric căci nu-l sperie nimic. Așa sigură sunt. Ei și chiar de n-ar veni, am să îmbrac rochie de sirenă și mă voi mărita cu un pește, ar să vie el vreodată. Îi auzi suflarea și pașii greoi cum vin spre mine și zice cu jumătate de gură:

– Te-am căutat!

Cu un zâmbet mârșav în colțul gurii îi zic:

– Pai de nu mă căutai tu, te-aș fi găsit eu! Ți-aș spune cât te iubesc dar deja mi-e rău cât am zis. Ce dracu îs doua cuvinte dacă tu știi că aș zbura precum porumbeii să te caut de sus, m-aș târî precum șopârlele să te văd, m-aș face înger să te veghez… măcar un pic.

– Pufarina mea! Dar te-aș lăsa eu singură vreodată pe vreo lume infinită? M-aș duce la Dumnezeu să-i bat în poartă! De n-ar deschide mi-aș arunca sufletul peste gard și l-aș striga, că ar să audă vreodată că te caut. M-ar auzi măcar în ultimul ceas cum răgușit cu ultimul aer iți strig numele. Poate ar să i se facă măcar puțin milă de strigarea mea și mi te-ar aduce o secundă în fața mea. De ar zice că suntem niște diavoli urâți și mizerabili măcar să mă arunce cu tine într-o cușcă spre infern. Dumnezeul nostru nu ne-ar face asta căci la urma urmelor el mi te-a adus în brațe în cântec de fecioară.

Oftând îl las să vorbească și vorbea și vorbea și vorbea. Îl opri oleacă și-îi zic:

– Da n-ai de ce! Uite așa n-ai de ce că n-am să plec niciunde.

Îmi înfăș cu mâna dreaptă rochia în mână și zic:

– De ce mă iubești așa necugetat?

La care el stă oleacă în gând și zice:

– Uite nu m-am gândit nicio secundă. Nu știu! Mă poți ierta că nu știu?

Mă ridic repede din apă în capătul oaselor, nedumerită. Ce aș fi mai avut a pierde acuși când deja mi-a pus inelul pe deget și m-a îmbracat în rochie frumoasa. Aș fi rămas văduvă, divorțată urâtă și zbărcita dar măcar is măritată, si de n-aș mai fi ce ar mai conta? Mi-am rupt tocurile în dans, am iubit și n-am știut vreodată să zic de ce, până la urmă am fost măritată, ce mai contează ce mai zice lumea, căci lumea vorbește multe treburi dar eu ce treaba să am. Eu tare crez că m-am măritat doar pentru rochie și pentru inel căci îl puteam iubi și așa. Rochia asta așa frumoasă și voluptoasă mă face să mă simt femeie, prin firele de ață îmi simt toată dragostea și visele mele, un fel de confirmare că da e adevărat, sunt măritată, is iubită și frumoasă, urătă, rea și bună și toate cele lucruri. Mă ridicai în fața ochilor lui și mă uitam așa ca proasta, i-aș fi zis da nu mai aveam glas deloc, parcă i-aș fi zis așa de multe lucruri dar îmi luase Dumnezeu glasul. Ce rost ar mai avea să mai zic ceva când mă simt atât de iubită și protejată. E așa mare cerul dar el e și mai mare, mai înalt, mai puternic.

Mă prinde repede de mijloc și-l prind și eu. Îi simțeam dragostea naiva și proastă până în măduva oaselor. Îmi aplecăi capul pe umărul său și căzu în genunchi la picioarele sale. Îl prinsei de piciorul drept și-l strangeam tare cu toată puterea de parcă ar fi plecat undeva, și-l țineam, Doamne îl țineam și pupam, îi pupam pantalonii săi că tare mult îl mai iubeam. Stătând așa ascultând la glasul mării ce îmi era martora iubirii mele el zice:

– Iubirea mea mare și teatrală, hai ridică-te că ne așteaptă musafirii, trezește-te că ăsta nu-i film.

Râzând îmi ridic ochii spre el zicând:

– Lasă-mă să mai mor un pic aici și voi veni de îndată să te găsesc în lumea mare, da?

– Te las, dar nu muri de tot că ne așteaptă lumea.

– Of lumea asta, da să mă aștepte că eu iubesc, is mică măritată și proastă iar mai presus de orice iubesc.

Dând ochii peste cap îmi zice:

– Mica sirenă! Râde grosolan și pleaca de lângă mine. Râdeam și eu.

Atât de mare și de înalt, atât de mic te poate face iubirea. E un om cu simțul răspunderii, n-ar lăsa în veci lumea singura. Nu ca mine să-mi pun mintea cu paharul și să uit de tot hrangul de oameni ce ne așteptă.

Mireasa? Dă-o dracu, a fost furată! Da cine în lumea asta ar fura mireasa furată de Dumnezeu? Trebuie să ne iubească mult tare de ne-a adus astăzi aici.

Și așa mă tăvăli iar pe spate în clarul lunii murmurând glasul apei, pic pic pic. Deodată se auzi un foșcăit chiar în spatele meu. Mă ridicasei repede pe coate, uitându-mă peste umărul stâng ce ar putea fi, crezând că ar să vină el, dar nu era… devinise liniște iar, la care exclam:

– Păsări! Naiba știe peste ce dai noaptea.

Cri cri cri se auzi imediat lângă mine, repezindu-mi repede capul pe partea stângă să văz ce-i asta, un greiere. Plină de nisip și dintr-un orb focal năucitor văz pe greiere, mare, cât palma, langă capul meu. Am rămas trăsnită și-am sărit ca din foc în picioare pe vârful degetelor ținând rochia stransă în pumnii mei de parcă ar trebui să salvez rochia mai întâi de toate. Mă uitam înlemnită la el cum își mișca antenuțele și hop sări spre mine, eu hop sărind ca o descreierată în apă, de parcă m-ar fi salvat de această creatură ciudată. Stând așa uitându-mă la el încep:

– Dă Doamne Dumnezeul Dumnezeule mare Șoimanu, te rog nu mă omorâ. Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău… Ce era după asta? Of of of, zi Doamne ce trebuia sa zic…

Începuse-m să țopăi pe loc dansul ploii uitând-mă spre cer, bălți, stropi peste tot. Închideam ochii și mă gândeam că mi se pare, n-ar avea cum să văd așa greiere mare, e de la oboseală de la vin, nu ar fi fost alt motiv. Da unde-i el, și-mi venea așa tare să-i strig numele la care începui înspăimântată să zic:

– Doamne doar știi că am glumit cu dragostea aia mare, nu aștept pe nimeni să mă caute pe fundul oceanului, bine mi-ar plăcea dar acuma n-aș putea să mor chiar așa, oricum nu mă caută, am glumit.

După un moment îl aud pe cel mic exclamând la mine:

– Cri cri cri!

Cu fața spre cer deschisei un ochi să mă uit daca s-a urcat pe rochie sau nu, la care:

– Cri cri cri, nu te speria!

În acel moment am leșinat de trei ori, murit de încă zece și am înviat și nu crezui că ăsta mic vorbește. Stăteam marmură nemișcată poate crede că am murit și pleacă ca să fug repede la nuntă. Măsuram distanța, cu rochia, desculță, cât de repede aș fi putut să alerg cât să nu mă prindă? Da era chiar în fața ochilor mei, daca s-ar fi făcut și mai mare, la care el spune:

– Cri cri cri, dar nu sunt aici să-ți fac rău, ci am venit cu gânduri bune, să-ți vorbesc în această zi mare.

La care eu stau puțin pe gând și zic:

– Pai ce-ai putea să-mi zici, și mai ales de ce un greiere așa mare?

– Pentru că nu-ți voi face niciun rău!

După ce mi-a spus că nu o să se întâmple nimic cu mine și rochia mea, mai ales că n-am să sfârșesc pe fundul oceanului, începusem să simt o liniște interioară foarte ciudată, de parcă m-aș fi cunoscut cu acesta de o viața întreagă. Îmi ridicai rochia în sus și mă așezasem lângă acesta, plecându-mi capul pe genunchi, așteptând să-mi vorbească.

– Știi tu cât de mare e univerul? spune el cu glas subțire.

– N-am avut timp să mă gândesc! exclam eu.

– Nu e vorba de dimensiunea lui pentru că este infinit, însă, din acest cumul de stele, voi oamenii sunteți așa, ființe firave. Uite cum te-ai speriat că ai să mori ori că te voi râni, lucru ce nu se v-a întâmpla vreodată, doar că ești firavă ființă, iar inima ta e și mai firavă!

Gândindu-mă la ce se referă nu-mi puteam scoate din minte că vorbesc cu un greiere și îi zic:

– Nu înțeleg deloc ce spui!

Stă un pic și face Cri cri cri după care:

– Voi oamenii sunteți așa firavi și ați dori să domniți un univers infinit peste un om, dar acest lucru nu este posibil. Tu poți să iubești omul care ți-a pus inelul pe deget, și el te va iubi, doar că, aici pe pământ totul are un sfârșit. E frumos să crezi că veți ajunge dincolo de moarte amandoi, dar nu se poate. Nu știm încă daca înca îl vei mai iubi peste un an, dară-mi-te peste un infinit. Nu vreau să te sperii sau să gândești prea mult acest lucru.

La care suspinând îl întrerup:

– Deci nu există dragostea adevarată?

– Cri cri cri, pufarină, ba da! Iubirea adevarată e aici acum. Mergi repede după el și iubește-l azi, nu mâine, căci mâine s-ar putea să mergi spre cer singură. Iubește-i pasul, ochii și brațele sale cum te țin până la cer și dincolo de acesta. Admiră-i ochii închiși și respirația gravă ce te trezește din somn. Pupăi palmele căci muncesc pentru tine. Sărută-i fruntea mai bătrână ca a ta și tare diferită căci e om. Simte-i mirosul și strângei spatele în brațele tale ca și cum n-ar mai pleca vreodată. Iubește-l azi…

Stând pe gânduri, mă ridicăi repede și îi zic greierului:

– Poate ai dreptate, știi, eu trebuie să mă întorc la nuntă, dacă nu te deranjează.

– Sigur, cri cri cri!

Nu întorsesem bine capul căci greierele nu mai era. Poate mi s-a parut, ori chiar am visat. Dându-mi rochia in spate și lungindu-mi ochii înainte zic:

– Trebuie să mă întorc la nunta!