Măcar de am mai fi străini încă odată

Ca o bandă de casetă deteriorată, așa i se vedea iubirea în ochi și pe chip. Rămânea blocată când îi auzea numele pe stradă și tremura din toate încheieturile când pronunțam ”altcineva”. Îmi amintesc cum îmi povestea râzând și cu lacrimi în ochi…

„Doamne, eram într-un magazin și eram așa confuză, rămăsesem pentru câteva secunde blocată la ieșirea din acesta. În acel moment am auzit o doamnă cum îl strigase pe un coleg. Același nume… Nu știu ce mi s-a întâmplat în acel moment căci ochii mi se umpluse de lacrimi, eram așa frântă… îl privisem pe acel angajat în ochi și îmi venea să merg la el să-l întreb -de ce ?-… cum am eșuat, cerându-mi iertare în gând, că n-am putut să mă ridic la acel nivel de așteptare, eram sfâșiată de durere, mă întorsesem și plecasem.”

Felul în care îmi vorbea de el nu se compara cu nimic din ce mai auzisem în întreaga mea viața. Îmi dădeau lacrimile când îmi spunea „am alergat în mijlocul nopții pe stradă căzând pe pământul dur și rece, rămâneam neclintită, nu-mi mai era frică de întuneric. Îl întrebam pe Cel de Sus cum am eșuat, unde am greșit, că mă sfâșie dorul și doare așa de tare. Cele mai negre gânduri îmi treceau prin minte, dar mă gândeam, dacă într-o zi se va întoarce, eu trebuie să fiu aici, fiindcă nu sunt o lașă. Da sunt o naivă, știu… nu se va mai întoarce nicicând, însă și cu ultima mea suflare, eu tot voi mai spera că va veni”

De cele mai multe ori mă punea pe gânduri, că nu înțelegeam cum poate iubi cineva cu așa patimă, tot ce văzusem până în acel moment erau simplități cotidiene. Ce inimă de înger poate avea acest om căreia inima i-a fost frântă de orice speranță, a fost dărmat din toate punctele de vedere și tot mai crede. Îți trebuie mult curaj să crezi în ceva ce nu există sau nu va mai exista. Tind să cred din spusele ei că „orice curaj pe care îl are un om, va fi răsplătit, căci Cel de Sus nu doarme, e magic”. Mi-aș fi dat viața în fața ei doar să nu o mai doară, eram eu obosit că o auzeam, nici nu-mi pot imagina cum de mai rezista.

Îmi amintesc cum mă sunase în acea noapte la o ora târzie, îi simțeam bătăile inimii în respirație, eram copleșit de frică, îmi era teamă să nu o pierd căci îmi spunea așa „ …dacă eu mor, să nu plângi, că voi fi în gândul tău atunci când o să ai nevoie de mine. Vreau să-ți spun că nu sunt pretențioasă, nu vreau nici buchete de flori și nici ciocolată. Vreau să vii la mine să mă vizitezi doar atunci când îmi duci lipsa, eu voi fi acolo și te voi asculta oricând. Când el va să vină la tine și îți va spune că nu știe ce să facă, spune-i să vină la mine, că nu-l urăsc, îl aștept chiar și atunci când nu-i voi putea răspunde, chiar de nu a venit cât am fost aici, pe pământ. Vreau să-i spui mamei și tatălui meu că îi iubesc, că toată lumea aici e drăguță cu mine, că am găsit liniștea de care aveam nevoie. Vreau să nu plângi niciodată, te rog să vii zâmbind la mine, urăsc durerea, urăsc să vă văd suferind. Fii liniștit, durerea pe care o simți acum în inimă va trece, în ceva timp voi deveni o amintire.”

Cu inima în dinți și cu lacrimi am alergat până la ea acasă. Intrând cu repeziciune în cameră am văzut-o fără suflare, adormită ca un înger ce îi era reflectată lumina de la veioză pe chip. M-am așezat în colțul patului privind-o în liniște. Șuvoaie de lacrimi îmi erau întinse pe obraji, bătăile inimii mele se răreau, ochii nu-mi mai clipeau, parcă timpul se oprise în loc, eram înghețat. În acel moment am prins-o de mână și pentru prima dată am vorbit cu Dumnezeu :

” Of ce durere Dumnezeule, e prea devreme, te rog Doamne mai las-o un pic, mai las-o printre noi să ne mai povestească cum e cu dragostea ei. Mai dă-mi o secundă să-i spun că nu e singură, că noi toți ceilalți o iubim din toată inima. I-aș spune acum cât de rău îmi pare că uneori nu o ascultam, că devenea obositoare, i-aș spune să mă ierte pentru fiecare moment în care am fost rău cu ea pentru că nu era lângă mine, ci inima ei era la altcineva.

Draga mea, eu am simțit ceva pentru tine, însă știu că nu te-aș fi putut iubi așa cum el a făcut-o. Erați născuți unul pentru celălalt, acum știu, e magic. Te rog, mai deschide odată ochii și spune-mi că am intrat încălțat și ceartă-mă, mai spune-mi cum nu îmi stă bine cu părul lung…” […]

Veni ziua în care draga mea prietena avea să fie trimisă către ceruri, toată lumea era prezentă, însă el părea că nu vrea să se apropie. Și cerul nostru începuse să plângă. Picăturile ne ștergeau lacrimile de pe față și ne adâncea durerea. El era tăcut, supărat, de fel nu-l văzusem nicicând cu lacrimi în ochi, însă azi părea că e mort și el odată cu ea. Nu schița nimic, era prins undeva, probabil durerea își făcuse apariția ori avea mustrări de conștiință, el a omorât-o, un criminal fără arme. L-aș fi torturat pentru fiecare lacrimă de-a ei, să aibă o moarte lentă și dureroasă așa cum ea a avut. I-aș fi dat foc, să-l văd cum se stinge în fața mea, să am apă lângă mine și să o beau, dar cu ce folos… Cel de Sus îl va răsplăti după inima sa.

Ai grijă de inimă.