dbradac– Ia un loc ! te rog simta-te ca acasă, până la urmă e casa noastră. Gustă din cafeaua ce ți-am făcut-o cu inima și din biscuitele ce ți l-am lăsat lângă linguriță, e preferatul tău…
Am simțit un nod în gât, era ca și cum toată suflare mie sabotată de această întâlnire macabră. Deși îmi pregătisem bine discursul timp de doi ani, fiecare virgulă fiind așezată la locușorul ei… nu puteam… rămăsesem blocat… am oftat din tot sufletul și voiam să-i privesc ochii, dar teama mă copleșise, frica se instalase în tot corpul meu, rămasem fără cuvinte…
– Te rog ! Nu mă privi așa, îmi provoci milă și nu te înjosi, spune-mi de ce m-ai chemat !
– Te rog, știi că îmi găsesc greu cuvintele și tare mi-aș dori să nu tulburi apele…. te rog…
– Ție chiar nu ția trecut ? Acum serios, uitate la mine ! Privește-mă în ochi ! vezi ? Nu mai simt nimic, n-am simțit nimic niciodată pentru tine, poate că acum îți dau dreptate, ai fost doar o obijnuință pentru mine… în trecut te puteam contrazice pentru că tot spuneai obsesiv acest lucru și totuși aveai dreptate, ce prostii mai faceam pentru tine iar acum îmi dau seama că nu fusese nimic de care să țin strâns, nu a fost nimic… serios.
Ochii mi se umpluse de lacrimi, nu era ca și cum aș fi auzit pentru prima dată aceste cuvinte, de când ne despărțisem tot le auzeam… îmi era inima frântă, nu știu cum aș putea să îi demonstrez ce simt, dar cu ce rost ? Poate chiar îi fac rău spunându-i aceste lucruri, poate îi fac rău, eu nu vreau să-i frâng inima, căci iubesc prea mult, mai bine sufăr eu…
– N-am uitat când îmi spuneai dimineața ”aseara ți-ai mișcat mâna de lângă a mea… nu dormeam, așa că am luat-o înapoi” și n-am uitat nici când mi-ai spus că ”viața mea nu ar avea rost fără tine, nu-mi amintesc nimic dinaintea ta, îmi amintesc tot de când ne-am cunoscut și atât, nici cum eram copil nu-mi mai amintesc”… eu totuși nu-ți arătam nimic când îmi spuneai aceste lucruri, însă inima mea urla de fericire, nu puteam să-ți arăt de teamă să nu ma vezi slab apoi să mă părăsești, fiindcă ție nu ți-au plăcut oamenii slabi.
– E adevărat ce spui… dar vezi tu oamenii se schimbă, poate ar trebui să faci ceva cu viața ta, eu vreau o familie, n-aș putea să-mi sec viața pe uscat pentru tine… ar trebui să cauți pe cineva care poate simți pe aceiași lungime de undă…
– De ce mi-aș dori eu altceva când am construit atât în jurul tău ? De ce am construit atât iar tu vii să-i dai foc ? Of ce durere, nu mai pot, te rog, știu că am rănit asta, știu că te doare inima, hai să reparăm totul…
– Pentru a repara o relație e nevoie de doi oameni, ești singur, îmi pare rău… eu plec, locul meu nu mai este aici.
Își luase hainele și se pregătea să plece… eram înghețat pe fotoliu, n-am putut să fac nimic, am rămas aici blocat așteptând… cu lacrimi în ochi, mâhnire și ură pe propria-mi persoană că am eșuat… am eșuat să fac fericire în jurul meu, am eșuat în fața ta… sunt doar un eșec…
După ce plecase mi-am aprins o țigară și mi-am turnat scotch din plin. Turnând pahar după pahar toată încăperea începuse să se miște, îmi era tare amară inima. Am deschis fereastra și priveam copacul încercuit de flori, era totul verde iar inima mea nu putea să înțeleagă că s-a terminat și totul e gri. M-am îndreptat către pat cu repeziciune și am căzut lângă masă, totul începuse să se încețoșeze…
…………….din toată fuga mea îl observ căzut pe pardosea, îl ridic și îi sărut fruntea… Doamne ce am făcut ?
”Te rog să te trezești, a trecut mult timp, știu, dar te rog să nu mă părăsești, nu acum, te rog… am greșit, simt aceleași lucruri, urăsc asta, dar te rog, să deschizi ochii, privește-mă ! te țin de mână, oricât de rece ai fi sunt aici, te rog…. te-am urât și eu un pic, poate a fost și puțin orgoliu absurd, dar acum îmi dau seama, nu trebuie să fiu într-o concurență cu tine, trebuie să te iubesc… vezi tu, defectele astea umane ne distrug, tare mie bucuroasă inima că nu ai fugit în lume ci ai venit tot în casa noastră… nu voi mai pleca niciodată… te rog.”
