Pe când eram mai tânar, cu nu foarte mult timp în urmă, știam multe. Eram atât de sigur pe mine căci nicicum, niciunde, cineva m-ar fi putut contrazice… știam tot. Pe măsură ce anii mei s-au scurs, ca o lumânare ce se descotorosește de propria-i ceară, realizez că nu știu nimic. Absolut tot ce știam s-a evaporat odată cu trecerea timpului, am devenit nesigur, înspăimântat, neclar. Tot, dar absolut tot a început să se ofilească, să-și piardă din culoare, iar tot ce am așteptat vreodată să vină, nu a venit… Mi-am lăsat mintea nebună să tot rostească maine și să-mi tot promită că în ziua următoare va fi mai bine, că în acel viitor pe care îl tot așteptam, se va întâmpla ceva. Nu eram bine… am fost sufocat, stors de orice urmă de viață, devenisem un robot ca toți ceilalți, iar ce a fost mai grav din tot, era faptul că ceilalți m-au ajutat să devin ca ei, o ființă snoabă, plină de clișee, fără simț estetic față de artă și de tot ce era mai frumos în jur. Am renunțat la scris… am spus stop pentru că am fost criticat de greșelile pe care le făceam, am rămas cu nimic.
Venise o furtună în viața mea care m-a declanșat, ceva din mine scoțând un sunet, un urlet înfricoșător… avea să fie toate lucrurile pe care le reprimam crezând că nu-s îndeajuns de bun să le formez, cizelez, metaforizez. Iar atunci m-am deconectat… Am analizat fiecare gând și am rămas scârbit. Toate informațiile pe care le acumulasem până în acel moment erau falsuri, otrăvuri pe care le-am interiorizat și asimilat fără să-mi dau seama, mi-au fost IMPUSE. Mi-am dat seama că săraca mea minte mă controla, nu era ea de vină, pentru că datoria acesteia era să proceseze, iar ea procesa, trecut – viitor, fără vreo urmă de prezent. Mintea mea trăia doar în trecut, ce era deja mort, ori într-un viitor, de care nu eram sigur dacă va veni. Săpând tot mai adânc în mine am găsit toate cauzele care m-au adus într-o astfel de stare.
Mi-au fost impuse tipare, începând de la cum este corect să mănânc, până la cum să mă exprim, fiindcă oamenii nu îmi dădeau voie să fiu eu, ei voiau să vorbesc ca aceștia, să folosesc aceleași cuvinte fără să scot unul mai original. Am crescut într-o cutie în care am fost forțat să mă supun, căci ”așa este bine”, felul meu de a face lucrurile era total incoerent de cum îl făceau ceilalți. Am fost pedepsit de monștrii care trebuiau să-mi servească educație, fiarele din școală, așa-zișii profesori, pedepse peste pedepse, iar mai presus de toate, felul cum am fost umilit de unii dintre aceștia, pentru că ei aveau o satisfacție. Mintea lor era proastă, iar acțiunile acestora la fel de proaste, fiindcă au creat alte monstrozități care vor face aceleași lucruri, vor pedepsi alți copii ce nu vor avea nici o vina, se vor satisface, iar mai apoi vor dormii liniștiți, că au făcut ceea ce trebuia, că au educat.
M-au obosit părinții cu educația din strămoși ”cum era odată și pe timpul nostru”, mi-au impus să învăț, să devin o mașina de memorat, să fiu mai bun ca toți, însă totul, absolut totul era greșit. Acum văd clar, așa cum devine cerul după furtună, nu a fost nevoie să fiu matematician, căci eram deja scriitor, și nici cu un alt scriitor nu trebuia să fiu într-o competiție, pentru că eram unic.
Orice lucru diferit pe care l-am făcut până în prezent, a fost plătit cu un preț prea mare, deoarece mă diferențiam de turmă, iar oamenilor nu le place când un trandafir are o altă nuanță, trandafirul a fost roșu de secole, așa va rămâne, și îl vor tăia pe cel diferit, crezând că e buruiană.
Mai târziu am sfârșit otrăvit de prieteni, fiindcă aceștia, nu numai că nu ma apreciau, dar își doreau cu ardoare să fiu ca ei, un robot cool, cu haine colorate și espadrile și mai strălucitoare. Când se lăsa seara, avea să-mi fumez viața, ca mai apoi să-mi beau existența.
M-au otrăvit reclamele, oamenii cu vocabular care era tot ce aveau, care mai de care, mai pompos, cizelat, modern și colorat. M-ați extenuat, și e tare păcat să văd toate aceste lucruri la o vârstă atât de fragedă. Spun că este păcat pentru că sunt singur și neînțeles, însă poate nu trebuie să fiu înțeles de către oameni. Dar până la urmă ce înseamnă înțelegerea? Căci eu o văd ca pe cel mai bogat lucru din conștiința unui om, necesită obiectivitate, un efort foarte mare de ați sparge toate barierele ce ți-au fost impuse și le-ai acceptat. Necesită să gândești aici și acum, fără a face vreo legătura între trecut și viitor, doar prezent.
De ce fuge lumea de dragoste ? Iubiți-vă copii, când simțiți nevoia iubiți, nu contează unde sunteți ori cine se uită. Am promovat prea mult violența și crima, am lăsat copii să vadă, să fie spălați pe creier de filme și de toate porcăriile și otrăvurile care sunt difuzate peste tot, în loc să le arătam Picasso, care de nu picta înnebunea și arta creată de Mozart și Beethoven. Promovăm prostie după prostie, pentru că omul a ajuns atât de prost, încât maimuța râde de acesta. Amuzați animalele voi ce umblați cu toxine pe față și cei care vor să se întoarcă la stadiu de urangutani prin culturism. Totul e un circ, iar dragi privitori, vă invit să fiți mai atenți, să ne bucurăm de spectacol.
