În mijlocul celei mai întunecate străzi

Înspiram aerul rece îndreptându-mă spre nicăieri într-o seară ca toate celelalte seri. La un moment dat, datorită gerului ce îmi amorțise fața și asprindu-mi buzele, mă așez pe spate în mijlocul străzii. Pământul era foarte rece și simțisem cum pietrișul rămăsese lipit de acesta, de parcă însuși timpul înghețase. Vocea minții era asurzitoare, un glas atât de fin și totuși atât de puternic, căci numai această voce mă putea pune la pământ, mă renega. Privind stelele, urmăresc sfidător incandescența lunii… eram părăsit de aceasta, fiindcă aici e doar… frig.

” Dragă lună…

Să știi că nu e prea drăguț din partea ta să mă lași aici ca pe ultimul om… să îngheț de frig. Cred că noi doi am devenit adversari de la un timp, mă eviți, încontinuu… am înțeles că mi-ai luat de lângă mine tot ce-am iubit, dar chiar e nevoie să mă amorțești așa ? Bine acum nu pot spune că a fost un lucru rău, dar totuși de ce atât frig ? Îți amintești tu, când mă tot vrăjeai cu miros trandafir, iară eu mă temeam că la un moment dat, ai să te oprești ! Și te-ai oprit… ”

– Ce tot blamezi tu luna ? Nu vezi că eu sunt aici lângă tine, te țin de mână, așa cum ți-am promis, că nu-ți voi da drumul niciodată ?

– Da… dar

– E rece, însuși vântul ne-a părăsit, dar cu ce folos să ne plângem ? Vezi tu, încă ne avem unul pe celălalt și nu-ți voi da drumul nici după ultima suflare, chiar de va trebui să mă transform într-o fantomă, de care toți se vor speria, tu să nu fugi, să vii spre mine, așa cum ai venit de fiecare dată când ceilalți au fugit ! Te voi privi pe geam într-o seară să văd dacă mi-ai aruncat perna, iar de o sa fie acolo, voi intra, și cu pași mărunți, voi veni lângă tine, te voi strange de mână, și îți voi șoptii la ureche că am sosit. Atunci să simți cum luna va veghea asupra noastră, cum soarele va răsări pentru noi și cum noaptea va veni doar să ne aducă aproape.

am tăcut… inima îmi dansa pe cele mai rafinate melodii clasice iar mintea îmi era îmbătată de aceste vorbe

Tu dragoste arzătore, tare îmi mai joci feste, parcă prea repede rulează filmul vieții mele și tare mie amară inima că într-o zi nu o să mai arzi. O să alerg prin toată lumea, în căutare de cele mai bune lemne pentru a te menține, iar de va fi nevoie, o să ard și eu odată cu ele, doar să mai arzi o clipă.

– Să nu-mi dai drumul niciodată… că eu, inima mea, totul meu bate doar pentru tine și ar fi de prisos să-mi sfidezi existența. Eu te aștept diseară, să mă privești pe geamul încrestat de ger și să vii pe perna ta, căci e la locul ei, lângă mine, în fiecare seară.