1994

  Ne plimbam astăzi de mână, unul pentru celalalt, căci acolo unde e dragoste, e respect, bunăvoință, liniște, cald, și îl văd pe Iorgu, om rău, o viața de când îl cunosc, unde era ceartă era și Iorgu, de se omora lumea în sat, Iorgu era cel ce răcnea din fundul plămânilor, de lua foc o casă, Iorgu era prin preajmă, toate cele rele de se întamplau, Iorgu era prezent, și cum mergeam eu cu Floarea pe drumul principal, chiar aproape de podul din Pădurești, exact în curba de dinaintea podului ce era jumate dărmat, plin de mărăcini, de altfel, specific satului în care trăim, nu că aș fi vreun nemulțumit, dar ma consider un om prea bun pentru a trăi pe această felie de pământ și să-l împart cu Iorgu, tocmai cu Iorgu.

  Constantin ? Constantin și Floarea ar putea fi întruchiparea bineului din Pădurești, nu mai iei in calcul că aceștia repară după Iorgu tot, ei nu poartă pică, însă uneori, vine de la sine, așa un sentiment de nedreptate, iar omul la nedreptate suferă, cel puțin omul drept, căci ce-l nedrept, ajută la suferință. Cum mergeau aceștia parcă cu un nod în gât când îl văzură pe cel mai jos om din societate la capul podului, măriră pasu, spre a nu fi observați de însuși Iorgu. Floarea, femeie sensibilă, se înroșiră la față și toată tensiunea se afla în vârful frunții, picioarele începură să tremure și să facă niște flexiuni controlate parcă de diavol, mai să leșine săraca, însă Constantin o strange tare cum o stransese și în fața altarului, o strange și mai că o cară târâș. În timp ce erau drept Iorgu, Floarea exclamă :

– Stai Costică, stai oleacă.

Săraca femeie nu mai avea aer… trage cu putere o răsuflare și se uită drept Iorgu, fiindcă Costantin avea privirea îndreptată spre înainte, de parca avea suport de scânduri la gât și nu putea întoarce capu. Aceasta il vede pe tânărul fecior mâhnit drept pod și parcă ceva îi spune să rămână o clipă acolo, să-l întrebe macar ce are, căci era ciudat să-l vezi pe Iorgu pe gânduri, el era numai pe fapte și nu d-alea bune cu siguranță.

– Măi Costică, du-te tu înainte eu să stau o țâră să-l întreb pe ăst om ce are… spune Floarea

– Floareo ! Ai innebunit ce ai ?  se arată mirat Constantin.

– Te rog !

Se prinde repede Costantin de caracter și pornește spre casă, că doar are toată încrederea în partenera sa de viață că-și poate purta și singură de grijă. Floarea se îndreaptă către Iorgu și rămâne surprinsă să-l vadă pe acesta așa de mâhnit și palid la față. Drept el îl întreabă :

– Ești bine ? Sunt în trecere, adică mă plimbam spre sat și te văd aici și am zis să rămân pentru o secundă cu tine. Ești bine ?

Oftează din toată inima și începe :

– Of coană Floarea, tare-i greu, am rămas singur, uita-te la mine ! Sunt singur, singur de tot. În fiecare seara pun capul pe perna mea și e rece, nu e nimeni acolo să fie acolo, să mai respire o ființă lângă mine. Am venit singur pe lumea asta și cred c-am să plec la fel de singur.

Floarea îl prinde imediat în brațe și îi spune :

– Doamne, Iorgule, stai liniștit ! Uneori e nevoie să simțim astfel de lucruri, poate necesar, eu cred ca e un lucru bun să simți astea și mai ales să-ți dai seama, știi ? nu multă lume își dă seama de ce li se întâmplă, dar eu îți pot spune din experiența mea de viața să ai un pic de răbdare… nici nu știi când îți va veni, iar când va veni în viața ta, ai să fii cel mai slab om și o să-ți placă.    

Să vezi și să nu crezi, pe Iorgu plângând la pod. 

  Zilele treceau, iar în sat era o monotonie de neimaginat, era atât de plictisitor încât Floarea lu Constantin, a intrat într-o zi de vineri cu căruța într-un gard.        Oamenii începură să se miște stânga dreapta, să bârfească, să râdă și să hlizească fasolea. Constantin supărat s-a luat la ceartă cu ea, însăși Floarea îl amenința că se va mărita cu altu de îi va mai cere explicații. Nimeni nu mai vorbea nimic de Iorgu, el era o știre încheiată pentru consăteni, căci cine îl mai văzură pe acesta, îl văzu cu munca prin sat, pe la magazin și înapoi acasă, până și hainele si le schimbase. Dar uimirea mea era Floarea, femeie cu întruchiparea binelui să zică vorbe așa dureroase, propriului soț, unde m-ai pui, că de vineri până duminică se certase cu toată ulița pe care stătea. Le-a zis la femei și la barbați vrute și nevrute. 

Între timp, Duminică seara Iorgu se întalni pe pod cu o copilă de prin alt sat, nu că avuseră întânire, ci pur și simplu ea venea de la magazin, căci statea la ieșire din Pădurești pe vârful dealului dinspre pod, iar el urca la deal de sub pod, că avuseră el niște pește prins din gârla. 

  Când o văzu Iorgu, când îl văzu Maria, parcă toate stelele, planetele, universurile se aliniaseră, se făcu lumină, păsările ce zburau prin sat, toate veniră în stol spre pod, pâmântul parcă își opriră cursul iar timpul înghețase, era liniște. Un zâmbet, o rază, două perechi de ochi și o inima, de atât a fost nevoie ca aceștia să readucă viața în viață.

 câteva luni mai târziu…

Câteva luni mai târziu Iorgu îî căzu în genunchi Mariei, cu lacrimi în ochi, pe pod, în locul unde s-au întalnit pentru prima dată… Maria căzu și ea, îi prinde mâinile lui Iorgu în mâinile ei, le strânge cu toată puterea și i le sărută pe fiecare. Și-au julit genunchii din iubire, și-au murdărit mâinile pe jos, dar s-au prins, s-au prins de acestea și, și le sărutau unul altuia, cu pasiune, cu inocența, iar lacrimile de pe obraji li se scurgeau printre degete.

 – Pune-mi mâna Maria pe inima, pune mâna te rog, și simte cum bate pentru tine. Am fost rău, așa spune lumea, nu-mi amintesc prea multe… am fost rău și pentru tine aș muta podul asta din loc, ți-aș da inima mea, ți-aș da totul ! 

Vreau sa mor aici în clipa asta, doresc să-mi dau ultima suflare pentru tine, așa ținându-te de mână, că altfel nu știu. Promite-mi te rog, spune-mi că nu vei pleca vreodată, iar de vei pleca, te voi găsi, nu voi avea somn noaptea până nu te găsesc ! Dar să știi tu de la mine, de-mi vei simți vreodată lipsa, să-ți pui mâna la inimă, căci atât timp cât tu mă iubești eu trăiesc acolo și nu vei fi singură nicicând.

E și ca să vezi… când oamenii spun că le-au văzut pe toate. Cât de ciudată poate fi viața uneori că mă surprinde și pe mine, iar poate într-o zi nu voi mai fii aici să-ți povestesc ce s-a mai întamplat, poate chiar eu voi trăi asta. 

Pădurești nu mai e cum era odată și nici nu va mai fi, Iorgu acum e primar, iar podul nu mai arată la fel de rău, și nici în sat lumea nu se mai ceartă atât de des, nici bârfa nu mai e cum era odată, fiindcă acum toata lumea vorbește de minunățiile pe care Iorgu le face prin sat în fiecare zi. 

Constanin sărmanu plange seară de seară și blesteamă ziua în care și-a lăsat nevasta de vorbă cu Iorgu pe pod, e de părere că acesta a făcut niscai farmece, caci Floarea l-a părăsit. E tare furios pe Iorgu, dușmănos, pe Maria nici nu vrea să o vadă, iar in fiecare seară se roagă să li se întample și lor ce i s-a întâmplat lui. El e trist și îi vrea pe ei triști, să-i simtă durerea. La pod nu a vrut să împartă o vorbă bună, oamenilor răi.

Floarea e în culmea fericirii, călătorește în jurul țării și parcă nu mai e așa firavă, ba din contră, le bagă mințile în cap tuturor barbaților, chiar și femeilor.