„ Astăzi între două ceasuri, am tras cu putere ultimul aer în piept, suferința și tot chinul ce l-am îndurat avu să se sfârșească pentru mine, azi… în ultima zi din an, când soarele bătea cu ardoare, însă frigul ne încremenise orice gând, rană ori ecou ce mintea îl flutura în ultimele zile. ”
Îmi mângâiam mâinile ce m-au silit o viața spre munca grea, iar aerul devenise tot mai apăsător… Astăzi, am murit de dor, de parcă totul fuse făcut ca eu să încremenesc în simțăminte, toate apele și furtunile sufletului meu fuse în glotă, iar inima, draga de ea, pulsa cuget, dor și durere prin venele ce stateau să pocnească.
Pasul îmi era încet, privirea părea a fi înfricoșătoare pentru cei din jur, însă eu voiam doar să vorbesc, să spun ceva, să nu mor pe acest grăunte de nisip făr să las o vorbă, un sfat, o durere, prelegere ceva, însă eu nimic… tu nimic, și așa am amorțit în pat, mă gândeam la ultimele mele clipe pe acest minuscul univers, de unde am învățat, trăit și iubit cele mai frumoase clipe.
Un râs copilăresc mă apucase… mintea mea se tăvălea în hohote, însă corpul nu schița nimic. Stăteam eu așa și mă gândeam, ca un om crescut, bătrân și matur ce sunt, cum de dracu bărbații cad de la băutura și nu-s așa de amuzanți precum femeile, că mi-o aminteam pe Silica, o fostă tovarășă de pescuit, care era femeie în toată firea, bărbat, copii și o casă modesta, însă nebuna, ca altfel n-aș putea-o numi, se îmbăta criță și apoi mergea cu mine la pescuit, să o văd eu într-o zi, când se ridică prăjină spre cer, se clătină de vreo trei ori în fusul orar și dusă fusese la vale, pleoșc în apă. Când văd eu, exclam :
„ – Da ce-ai făcut Silică, te-o aruncat rusaliile în baltă ?
– Aoleu Dumnezeule mare care m-ai făcut, văleleu Costache, vino di ridicâ-mâ din apă, m-am drăcovit azi cu Ion a Smarandii la cârciumă cu vreo câtiva pahari di țuică, și uitâmâ a dracului făcut, ci m-o aruncat în baltâ. Vino di mă scoati.
Mă arunc repede pe marginea râului, o apuc de mână și o trag spre mal, însă ea nebuna cum era, tot o apă mă făcuse.
– Silico ! Stai fă că mai făcut tot o apă, iară put a glod și broaște moarte !
– Ia mai duti dracului și tu mă, eu pi voi vă dau în p***a mamii voastri, da și ? Acum chiar m-am inervat, stai așa oleacâ.
Se prinde ea cu mâinile de cămașa mea, mă făcuse tot un mâl, însă o vârâi pe mal și în timpul ăla îmi căzuse țigările din buzunarul de la cămașa la piciorul acesteia. Se repezi și luă o țigară, și-o aprinsese modest în colțul gurii, oftă și începu :
– Tu Costache ! Tu Costache oricum mori, am aflat de prin sat, lumea vorbești… tu mă? un om în toatâ firea nu mi-ai făcut nimic mă, nimic. Pi vin eu cu tini la pești di atâția ani, sper sâ mă tăvălești prin mărășinii ăștia, sâ mă traji di păr, sâ traji așa di hainile mele ca de-un animal și tu nimic mă ? Ptiu câ ti și scuip, pleacâ din fața mea, căși dacă mă inervez, te-arunc și di mal, iar cu mâna mi-a ti omor, pliacă câ tare pămpălau iești, zici dracu câ nu tot un harag ai întri chișioare.
În momentul ăla mă simții ca ultimul om, nici prin cap nu mi-o trecut că Silica lu Ion de asta venea la pește cu mine, își lăsase copii cu omu acasă, îl bătu de atâtea ori, că nici scânduri nu mai avu la gard, iar pește, nici din ăla nu prinsese, iar mai degraba pleca nămolită-n cur acasă. De asta sărmana de ea, își pierdea timpul cu mine aici la pește. Debusolat am zis :
– Silico, ia treci în brațile mele, țucă-mă de după gât, că și așa, ce avem de pierdut.
O vărâ eu pe aceasta pe jos și așa o făcui cu Silica, nu o dată, ci de mai multe ori. ”
Corpul meu, astăzi între două ceasuri nu schiță nimic, privirea-mi era întipărită-n tavan iar mintea mea umbla de colo colo, până ce ajunsese la draga mea nevastă, tovarășă de călătorie, care, din păcate, nu se arăta prea doborâtă că în câteva ore eu am să mor, că tot ce-a avut ea de-o viața se va stinge și va rămâne singură. Eu pe ea am iubit-o, de asta am ales să mă sting, pentru că n-am fost vreun exemplu și poate, un pic mai leneș, de când ne știm, n-am reușit să-i ofer tot ceea ce aceasta și-a dorit, însă poate, n-ar fi avut o viața așa de grea dacă nu mă găsea pe mine. Am fost om nebun, am criticat-o, certat-o, bătut-o, însă n-am făcut-o din rea voință, ci cu dragoste, cu iubirea ce i-am purtat-o atâția ani. Aș crede că aceasta se răzbună pe mine acum, însă, eu încă mai cred, că poate cumva, în minutele ce vor urma îmi va spune să nu plec, să rămân cu ea, să nu stea singură și asta să fie despărțirea noastră… moartea. Nu am fost un perfect, cu regret îmi amintesc când…
„ – Paulino ! Ai făcut fă de mâncare ?
Aceasta în tăcere amesteca prin oala cu ciorbă cu o lingură mare de lemn și oftă… însă de spus, nimic.
– Paulino ? Fă, răspunde că dau cu tine de pereți, te trimit la mă-ta de unde ai venit !
Aceasta rupe tăcerea și își continuă activitatea.
– Paulino, în morții tăi ! Ai ce pune pe masă ?
Un răspuns nu venea… Și zbang una după ceafă de-i sării baticul în oala cu ciorbă, poc și pe a doua și încep :
– Să fiu eu al dracului, cine te-o mai ține pe tine la ușa asta, de n-ai să dormi în stradă și tu și plozii tăi, tu să mă crezi pe mine prost !
Începu să plângă în hohote, ciorba numai ciorba nu mai era, cu batic și păr prin ea, și încep :
– Să fiu al dracului, că în casa asta numai eu muncesc, eu fac bani, eu vă țin, iar voi ? Nimic ! Voi vă bateți joc de mine ! Mâncare nu găsesc, liniște nu am să dorm, că de două ore tot te-a tocat Dumnezeu cu cuțitul ala pe masă, și ai futut toate lingurile și vesela numai să n-am eu somn. Du-te de-mi ia țigări și o carafă de țuică, că de nu, afară dormi ! ”
Corpul meu, astăzi între două ceasuri nu schiță nimic, privirea-mi era întipărită-n tavan iar mintea mea umbla de colo colo până ce ochii-mi clipesc, iar atunci trag aer adânc în piept și strig.
„ – Eu mor ! ”
La priveghi…
Lumea se strânseseră de prin toate colțurile satului, vorbe se auzeau în stânga și-n dreapta iar oamenii care mai de care cu lacrimi în ochi se îndreptau către sicriu, urlau din adâncurile inimii de durere, chiar dacă, o viața întreagă l-au blestemat spre pierzanie pe Costache. Hoaștele afurisite începeau polologhia vieții :
„ – A fost om bun, ce să faci, azi ești, mâine nu mai ești ”
Mai degrabă, țața Ioana se arăta mai speriata de gândul morții, nu de faptul că e la un priveghi, o babă nenorocită ce o viața a urzit blesteme către Costache, și spune :
„ – N-ai fată, sărmanu om, era om bun, da parcă prea tânăr, mai bine m-o fi luat Dumnezeu pe mine, și așa sunt bătrână, 76 de ani, ce să mai fac eu, nu-s bună de nimic.
Spune aceasta fals către una din nore, care și aia o altă ipocrită fără inimă…
– Nu știu bre, de săptămâni plâng de el, nu mai pot de milă, parcă Dumnezeu ăsta vine și te ia, tânăr bătrân cum ești, dezbrăcat ori îmbrăcat, nu-i pasă, te ia acolo către el. ”
Spuse ea în această seara, mâhnită parcă de faptul că ascultase muzică până să moară, că a hlizit fasolea atâtea săptămâni, iar colac peste pupăză, întreba în stânga și în dreapta când îl îngroapă, caci ei îi era frig să vină în fiecare seara, plus că probabilitatea să răceasca era foarte mare, pe o vreme ca aceasta.
Dincolo unde era sicriul, vreo trei oameni închinau pahare în cinstea mortului mort și vorbeau numai prostii, ca nici n-aș putea să le relatez, fiind o risipă de timp, în schimb, Paulina, era pe marginea cealaltă a sicriului, mâinile îi erau unite în față și se uita la ei, cu dinții la vedere, nu pot să-mi dau seama dacă acesta era prinsă în convorbirea celor trei bețivi, ori era tristă de ce avea în față, cert e că Paulina noastră își prindea urechile la orice conversație mediocră, iar postura pe care o aborda era aceiași, de parcă Dumnezeu a răsturnat toată prostia în chipul ei, nu e nici de mirare, dacă mă întrebi pe mine.
Silica cu pași repezi se aproprie de curtea lui Costache, însă crispată și înfiorată vrea să-l vadă pe acesta pentru ultima dată. Când o văzu babele nenorocite se opriră toate din vorbit și se uitau lung la aceasta, de parcă se sculase mortul din siciru, însă ea își vede de drum și intră în ultima camera unde va sta Costache. Cei trei bețivi ies pe rând afară de teamă să nu fie bătuți, Silica fiind cunoscută în sat pentru relele tratamente aplicate bărbaților care consumau mai mult alcool ca ea și vorbeau prostii. Paulina cand o vede, se înnegrise la față și ieșiră afară ca mâța călcată pe coada, rămase doar Silica și mortul, atât.
Îl privește lung, ochii îi erau roșii ca fierul băgat în foc, însă lacrimile nu-i curgeau, îi părea rău, era ca un câine ce își pierde stâpânul, ca un copil ce își pierde mama, ca o iubită și soție devastată de pierderea perechii. Aceasta era așa, însă în mintea ei nu erau gânduri, ci doar sunetul propriei respirații, durere și mâhnire. Se îndreptă către el și îl pupă pe frunte, îl mângâie pe față și se întoarce cu spatele să plece. Din ușă își întoarce capul încă o dată către el, stă preț de câteva secunde și pleacă spre casă.
Parcă e trist să mori așa, e dureros pentru mine să cânt aceast sonet sfâșietor la fiecare moarte, să vin către oameni să constat decesul, nu să-i iau… însă ce folos au zilele pe acest pământ, dacă ne legăm la cap când nu ne doare, ne plângem în loc să ne ridicăm de jos, urmărim în loc să trăim. Atât ! de scurtă e viața, atât ! Omul și-o face cu mâna lui. De schimbat am putea schimba multe, însă acum e prea târziu…
