Să lăsase sară…
Pomii cu a lor înverșunare urlau în fundul iadului, iară crengile păreau că se zdrobesc pe bolta cerească. Teama copleșise cu repăziciune un sătuc uitat de nou, sărac în ale minții, de parcă totul fuse construit numai cu suflăt negru și inimă zdrobită. Nici câinii numai urlă, căci teama se înfiripase și în inimile acestora. Totul păre a fi pustiu… însă pe la ceste case, ce sunt distanțate una de alta, din ură și din voință de a avea mai mult loc. Luminile îs stinse, din lăcomie de ave tot mai multe valori în buzunare, parcă acești oameni trăiesc secole. Târșă mie când văz toate ceste ființe fără suflăt, de parca-r fi fiare nu oameni cu inimă și suflet. Însă… eu sărac mergând pe uliță, văz un cuib de casă cu o lumină slabă venind dinspre fereastră și mă îndrept sărăcăcios la această săracă, că e o vorbă ” ce se aseamană se adună ” și n-aș pute să zic că nu-i așa, că bogații le înțeleg pe ale lor, iar noi săracii pe ale noastre. Ajungând lângă geam trag o privire în casă, din pură curiozitate, nu ca-ș fi avut vreo speranță cu ale vieții mele. Mă trecu câțiva plăcuți fiori ce nu mii puteam gestiona deloc, iar poc în fulgeră o idee să bat la această ușă ce stăte să cază.
După câteva clipiri iesă afară o frumoasă fată cu niște haine zgripțuiate iară în acel moment toată durerea mea trecuse, tot viforul și toată tristețea dispăruse parcă în pustiu… eram un om nou, și ție ți-ar fi plăcut parcă să-mi vezi surâsul, obrajii îmbujorați și sclipirea din ochi. Toată drama mea părea trecută…
Aceasta îmi schițase să intru în casă, era mică ce-i drept, însă cutremurat zăresc o cotoroanță de babă, urâtă parcă era scăpată din iad, de o urâțenie nemaivăzută de ochii mei, cu niște unghii mari și cârlionțate de parcă era vrăjitoare nu altceva. Cu stimă îi zic ” bună sara ”, însă această hoașcă bătrână se uitase în ochii mei de parcă avea să mă mănânce de viu, mă trecuse un fior de parcă eram la ușa iadului și era cât pe-aci să pic, sfârșind în flăcări, deja mă imaginam cum ardeam. Cu un zâmbet malițios îmi arată să șez în cealaltă cameră cu fata ei, de nu era ea, fugeam cât mă țineau picioarele spre a nu o mai vedea pe coțohârla cu ochi de diavol. Toate proverbele despre oamenii urâți erau în capul meu, cum că oamenii răi sunt urâți… m-am convins pe pielea mea.
Fata aceasta era de o frumusețe rară, atât de plăpândă, calmă și grațioasă că era în cealaltă extremă cu baba. M-am pus la vorbă cu aceasta și cădeam tot mai mult cu fiecare cuvânt pe care îl spunea, cădeam fix în agonia dragostei. Sufletul și inima mea, moarte demult prindeau viață, mă vindecam. Fusesem ca un om ce se află în ape adânci, înconjurat de viața peștilor ce mă gâdileau uneori parcă parcă să ies la suprafață. M-am cuprins în brațe și parcă însuși Dumnezeu o pus mâna pe mine, că simțeam așa o fericire ingestionabilă, fusesem așa de trist că nici nu știam ce-i cu acest simțământ, nu îmi dădeam seama cum să reacționez.
Am stat o noapte întreagă de vorbă, iar spre dimineața copila mă apucă în brațe, se uită fix în ochii mei și ușor mă sărutase cum nimeni n-o mai făcuse. În acel moment din atâta fericire am dat-o în teamă, că nu știam dacă-i vis ori realitate, îmi era că o să mă trezesc iar mai tare o să plâng că visasem ceva ce nu puteam avea niciodată. A doua zi, am plecat spre casă, mi-am luat rămas bun ei și cotoroanței, țopăiam pe uliță de fericire, eram atât de plin că-mi venea să trec pe la toate casele să-i îmbrățisez pe toți oamenii triști, voiam să împart cu toată lumea ce mie mi-a fost dat, chiar de lumea n-ar fi împărțit un bănuț cu mine în veci.
Ajungând acasă prind o coală de hârtie și o pană de gâscă să-i fac o scrisoare, poate vine ea la mine… dară poate o veni să-mi ofere această fericire până la adânci bătrâneți, că aflasem ce-i aia iubire adevărată… aflasem cum e să-ți fie sufletul în cealaltă extremă, acolo unde e cald și bine.
„ Dragă L.N.J,
Scriu această scrisoare să-ți spun că m-ai făcut tare fericit, TU m-ai salvat ! Îmi doream să mor iar Dumnezeu mie martor de câte ori am vrut să merg la el și n-o vrut să mă ia ! Am lacrimi în ochi, însă de această dată sunt lacrimi de fericire, căci ai adus primăvară în sufletul meu, pot spune cu mâna pe inimă că îmi doresc să fii aici !
Vreau din tot sufletul să-ți ascult cântarea inimii tale în fiecare sară înainte de culcare, doresc să vii la mine, să ne îmbrățișăm și să iubim calități și defecte.
Cu tine într-o sară am cunoscut ce-i aia iubire, cum n-am reușit să descopăr într-o viață…
Cuvintele-s de prisos, căci mi-aș dori acum să bem un ceai la poalele bradului, să-ți împletesc părul și să-ți simt parfumul. Nerăbdare. ”
Închei scrisoarea mea și mă apuc repede să-mi scriu simțurile pe foaie, căci de acum nu mai scriu tristeți, oamenii nu trebuiesc să se regăsească în aceste mizerii, ființele acestea trebuiesc duse spre lumină, spre zâmbet și bucurie.
