În zbor vin spre tine…
Pe ulița ce-a fără de suflare de înghețul aprig, ce încremenise parcă orice suflet, într-un sătuc parca desprins dintr-un basm de gheață, mă aflu eu, cu un fluture în inimă, spre fluturele meu. Cu pasul mai mare și mai mic vin spre tine fluture, tu și eu, în inima mea… frig, îmi degera sufletul… iar cu ale tale aripi, băteai tot mai tare spre văpaia din inima mea, să ardă, să mă ție cald spre tine.
Cum mergeam spre tine, pe ulița îngustă, întunericul mă copleșea, îngheța tot ce sufla în calea sa, iar eu, tot mergeam, înainte spre tine, fără a mă uita o clipă în urmă… mergeam cu dor în inimă… veneam spre tine Primăvară, Fluture.
Ajuns, mă așezasem pe iarba rece, de-un gard și priveam ostil cerul curat, senin, iar luna mea și a ta ne lumina calea, inimile, tot. Te-am așteptat, un ceas, doua… tu nu mai veneai, întunericul mă strângea tot mai tare. Te așteptam, mititica mea. Teamă îmi era în suflet ca n-ai sa vii, ca-i să adormi iară eu n-am să te văd, căci n-aș fi putut dormi acea noapte, nici sunetul cucuvelelor și a păsărilor nocturne nu m-ar fi dus spre un delir subconștient. Priveam spre gard și mi se părea din secundă în secundă că îți aud pașii, cu cât mai tare te simțeam ca vii, cu atât mai tare mi se părea, acum ziceam că ai să apari, și nu erai… nu veneai deloc, curgeau lacrimi de nervi, că eu ma enervez repede, eu n-am răbdare, iar astă grabă totdeauna a alungat ce era de nefolos în viața mea, Cel de Sus mereu m-a ținut singur ca într-o zi eu sa te găsesc, să te privesc până în momentul care te-ai fi uitat cu spaimă în ochii mei poate prea plini de dragoste, prea plini de tine. Căci eu rămân fără aer, buzele mi se usucă și pasul mi se rărește, pentru că eu ma uit de pe muntele nostru, privesc pe vale, vântul îmi suflă printre degete, iar tu ești lângă mine, de data asta n-ai sa pleci, niciodată și nicicum, niciunde n-ai să mă lași singur și totuși, totuși mi-e teamă, îmi este frică de o zi în care o sa pleci, ori cineva cumva te va rupe de mâna mea.
Andreaua, ar fi zis “ te-am așteptat o grămăzea “ de ar fi fost în locul meu, însă nu e, și nici aceste cuvinte nu o sa le uit vreodată. O grămăzea de dragoste.
Îmi spunea, îi spuneam “ așteaptă ! “, așteaptă și o viață, dar parcă, cumva, ceva îmi spunea să plec că n-are rost, cine știe, doarme, o grămăzea de somn, de așteptare.
Vocile vecinilor singuratici în noapte se auzeau de după umărul meu drept… zâmbeam… poate noua oamenilor ne place vocea altor oameni, chiar și așa pe fundal.
Noi, două picături de ploaie, risipite într-un ocean infinit, ce se-naltă către cer cu fiecare vară și cad pe pământ cu fiecare iarnă. Ținându-ne de mână numai picăturile ploii le auzeam cum zdrobeau petalele frunzelor, cum capul tău pica pe umărul meu și era viață, trăiam din fundul inimii, respiram viața, înfloream ca cel mai frumos trandafir, luminam întunericul, iar inima mea ar fi plans, caci ea eu nu știu ce înseamnă iubirea, te cunosc doar pe tine, te cunosc precum o pătura ce mă învelește să nu-mi fie frig, te cunosc precum un basm pe care nu l-aș fi cunoscut vreodată, precum stelele cunosc întunericul, precum Soarele și-a găsit luna, precum viața mă cunoaște pe mine.
De ce sunt încătușat în acest lanț vicios al inimii, de ce nu-ți pot vorbi, să-ți fi spus măcar ceva, să-ți fi arătat piesă cu piesă pe care le-am adunat din mine și să ți le arăt ? De ce am fost mut și cuvintele nu le puteam rosti ? Ascultam cum trăiești lângă sufletul meu și n-aș fi putut să spun nimic, uitam tot, eram ca o plantă ce se bucură de lumină fără a-i spune ceea ce simte Soarelui. Tu știai ca eu nu pot rosti nimic, mă priveai, zâmbeai din suflet ca mai apoi să cad pe umărul tău într-un somn adânc, mă îndreptam spre liniște, către pace, mai aproape de nimic.
Mi-aș dori să opresc timpul acum! Cu furie să îngheț timpul și tot ce înseamnă viața în jurul nostru, să nu existe suflare, ca mai apoi eu să pot planta floricele în sufletul tău, să mă cățăr pe copacul dinaintea casei noastre și să mă strigi din fundul curții că ai nevoie de ajutor. Să pot lenevi pe prispa casei în brațele tale, să admir cerul și să mă cuibaresc în sufletul tău, să fie primavara, vară, toamnă, iarnă iar eu să respir alaturi de tine uitându-ne pe fereastră către Dumnezeu. Să udăm florile, copacii și iarba, să decorez fiecare cămăruța în galben, roșu, albastru, verde și să-mi imprim degetele pe fiecare perete să nu uiți că sunt acolo. Să șterg zi de zi geamurile mari și luminoase ca să nu-ți fie frig, să intre căldura în casă. Voi avea grija să învăț să împletesc ca să putem amandoi croșeta dragostea unul în inima celuilalt.
Tot timpul ochii noștrii se vor scălda sub același cer, privind aceleași stele, căutând fiecare steaua sa, iară ochii tăi mă vor găsi seară de seară, mă vor căuta pe afară, prin vis, prin viață, iar atunci când mă vor găsi, timpul va îngheța și totul în jur va rămâne mut, numai inimile noastre vor mai înflori.
