dbradac
CAPITOL I
CINE SUNT EU?
Dacă este ceva ce istoria psihologică a omenirii l-a învățat însuși pe om, este faptul că totul este nimic. Din nimic iese om, tot din nimic vin și gândurile.
Spun nimic lucrurilor ce nu au vreun sens, cum ar fi faptul că eu respir, tu deschizi ochii în fiecare dimineața și ieși pe ușa casei cu o pofta de viața de parcă ar fi ultima ta zi, că vecinul din stânga e nervos fără vreun motiv anume și zdrobește cu ardoare pumnii de pereții casei sau pur si simplu te-ai nimerit în trafic și faci o mică greșeală, iar toți ceilalți oameni, plini de greșeli ca și tine, sar pe sufletul tău, pe inima ta, practic ei sunt vânătorii iar tu te-ai nimerit să fii prada lor astăzi.
Pe de altă parte, lucrurile care au un sens pentru mine, pentru tine și ceilalți mizerabili ce fac umbră pământului degeaba, sunt noțiunile exacte, cum ar fi matematica, cu ajutorul căreia putem calcula cu exactitate în cât timp vom ajunge la magazin daca vom merge cu 50km/h pe o distanță de 10km, ori simplul fapt că plouă. Atunci când cade mană cerească, noi numim asta ploaie, furtună, în funcție de intensitate și stricăciunile ei. Avem un cuvânt pentru tot ceea ce auzim, vedem, simțim, iar asta se numește zona de confort, atunci când rămânem fără ele, momentul care ne pune într-o situație dificilă de nu ne mai găsim cuvintele, nu mai putem da însușiri lucrurilor, acel moment, fix acea secundă, minut, oră, se numește viață, iar asta ești tu.
Se întâmplă să-mi vizitez locul copilăriei mele, într-o zi ca oricare alta, cu inima cât un purice de ceea ce ar să fie în inima mea când voi atinge locurile pe care le-am atins când eram doar un copil, de vreo 5 anișori, îmi era o oarecare teamă de ce acel loc, simțeam adânc în toată ființa mea. Urcând pe deal spre copacul în care mă cățăram atunci, îmi aminteam cum mi-am spart capul de vreo câteva ori, și de fiecare dată când mi se spunea că nu-mi este permis să mai escaladez înălțimi, de fiecare dată îmi păcăleam părinții că merg doar până la poartă, de unde fugeam cu tot sufletul spre acel copac, să mă mai cațăr o dată, că eu nu mă învățam minte niciodată, unde era pericolul mai mare acolo mă aruncam și eu.
În drumul meu spre acel copac, era și casa unde am crescut, iar văzând-o, îmi amintisem cum găsisem un cui prin ogradă și gândindu-mă la ce as putea face cu el, mintea mea mă împinsese să-l bag într-una din găurile prizei. Am așteptat ca mama să plece de acasă, și cum focul din mine ce ardea tot mai tare m-a împins să fac și asta, am mers repede în odaie și am înfipt cuiul în priza. Drept să spun mă aruncase la vreun metru distanță, și îmi amintesc că atunci mi-am spus ”nu a fost o idee prea bună”. Nu a fost vorba că părinții mei m-au neglijat, ci mai degrabă nu-i tăiau prin minte că au asemenea odraslă la ușă, obraznică ar fi spus aceștia, curios aș fi spus eu.
Ajuns la copac, mă aruncaserăm repede pe crengile lui, care nu erau bătrâne chiar deloc, încă curajos m-am urcat până în vârf. Când am simțit vântul că îmi suflă pe fața, am inspirat adânc, viață. N-am simțit nimic altceva atunci, decât faptul că trăiesc și inima mea bate, iar focul din ea încă nu e stins. În drumul meu spre mașină, m-am întâlnit cu vecina noastră de atunci, m-a recunoscut. Printre schimbul de cuvinte pe care toata lumea le știe, aceasta făcuse o afirmație care m-a blocat pentru câteva secunde ”Doamne ce obraznic mai erai, mai ții minte ?” la care eu am zâmbit, preferând să nu răspund, nu ca și cum aveam vreun răspuns pentru asta. În zilele ce au urmat am început ușor să mă gândesc de ce toată lumea spunea asta, de ce părinții mei, rudele, cunoscuții, toți îmi spuneau cât de obraznic eram. Când am aflat răspunsul, am început să scriu aceste rânduri, pentru că lucrul ăsta, aceste rânduri zăceau în mine doar că eu eram blocate de faptul că nu mă cunoșteam îndeajuns de bine, că nu mă îmbrățișasem așa cum o fac acum.
Toate lucrurile sunt conectate, chiar dacă nu vezi asta. A trebuit să derulez o viață în mintea mea, să știu cine sunt, să-mi amintesc de focul din inima mea, iar acum înțeleg.
Trăim într-un sistem, creștem într-un cartier unde toată lumea vopsește gardul la fel, concetățenii au același accent, dacă o femeie își ia ultimul răcnet de blugi vei vedea că celelalte vor face la fel, unde unul aruncă un gunoi iar ceilalți aruncă peste el. Sistemul ierarhizează oamenii, în cartierul tău vor fi săraci și bogați, cinstiți și hoți, iar la nivelul unei țări, sistemul îi împarte pe aceștia pe meserii, le dă oamenilor ceva de făcut, le dă un scop, așa cum face și religia, și nu e neapărat nimic rău în asta, ceea ce este rău, stă în faptul că sistemul otrăvește, îmbolnăvește mințile oamenilor naivi, îi dezumanizează și îi fac să comită lucruri cumplite, față de ei și ceilalți.
Eu, ca toți ceilalți care n-au crescut într-un mediu steril și pudic, am un accent, respectiv de moldovean. Dacă mă întrebi de unde îl am nu știu să-ți răspund. Cert este că atunci când întâlnesc oameni cu alt accent, încep să vorbesc cât mai rar, să pronunț fiecare literă în parte, să se audă clar și perfect fiecare sunet în urechile străinului. Îmi este rușine de ce ar să creadă străinul din fața mea, despre mine, când o să mă audă că vorbesc de parcă sunt ultimul pricăjit de pe stradă. Am investit atât timp și bani în omul care sunt astăzi, doar nu o să mă fac de râs în fața unui străin, cu accentul meu de mâna a doua.
Mă îmbrac frumos, elegant, am grijă de felul în care ies afară, mă vede toată lumea, asta îmi spune bunica mea mereu. Mă port mândru în hainele pe care le pun pe mine, cel puțin din focul care mi-a mai rămas în inimă, dacă văd pe cineva îmbrăcat aproximativ la fel, ridiculizez hainele în așa fel încât să nu se mai vadă că sunt în aceiași zona. Toți ceilalți din jurul meu, fac același lucru, sunt atenți la ceea ce poartă, poate pentru că au o bunică la fel ca mea.
Spre rușinea mea, că-mi vine să-mi sap groapa singur, să mă arunc în ea și să trag pământul peste mine, acolo unde am văzut gunoaie, l-am aruncat și pe al meu, nu din răutate ci inconștient mi-am asumat faptul că, dacă sunt gunoaie într-un loc, cineva oricum va veni să le strângă și până la urmă cât să mai cântărească un șervețel în plus, oricum nu mă vede nimeni.
Eu, mă consider un om bogat, în schimb ceilalți oameni mă văd modest. Dacă mă uit prin curțile vecinilor mei, încep să mă simt sărac, însă evit cu orice chip să trag cu ochiul unde nu-mi fierbe oala, nu pentru că nu-s curios, ci pentru că sunt conștient de faptul că m-ar putea îmbolnăvi, m-ar face să-mi vând și sufletul doar ca să am mai mult, să stârnesc și eu forfote și curiozități printre oameni. Dacă aș porni ca și tine, de altfel, pe drumul nebuniei de a avea cât mai mult, de a-mi crea un mediu cât mai confortabil, exagerat de luxos, nu se știe cât aș putea plăti pentru asta, pentru că în viața, totul are un preț, și nu se știe cât trebuie să mă vând pentru a obține ceea ce-mi doresc.
Toți ne vindem ! Mai mult sau mai puțin, asta facem să supraviețuim în sistem, însă există o linie imaginară creată tot de către acesta, care se numește demnitate, e ciudat cum avem un cuvânt pentru orice. Demnitatea asta se referă, din câte am înțeles, la cât de mult te vinzi în schimbul bancnotelor. De la un simplu angajat la un supermarket, care trăiește tot într-un sistem, numit de către ceilalți ”loc de munca”, care deservește binele unui sistem local, dar totodată buzunarul patronului, până la un funcționar public, care lucrează în sistemul statului, spre binele cetățeanului, respectiv al său, toți ne vindem, timpul nostru, forța fizică și psihică, pe noi înșine, ne otrăvim cu ceilalți și otrăvim la rândul nostru pe alții.
O femeie care își vinde timpul spre a lucra la un magazin de îmbrăcăminte, este considerată în niciun fel, ea oricum rămâne nesesizată în fața celorlalți, fie ele chiar femei, pentru că face ceea ce fac și ceilalți, adică, nimic interesant, în schimb o femeie ce-și vinde trupul este considerată o curvă, una care se fute cu toți pentru bani, iar faptul că o face în schimbul banilor, o face și mai curvă, de parcă există și aici un sistem ierarhic al curvelor, curvă care se fute pe bani și curvă care se fute din plăcere. La bărbați, în schimb, cu cât au mai multe femei, cu atât sunt mai bărbați, de parcă poți fi bărbat și mai bărbat, însă, în egală măsura ca la femei, și bărbații sunt ierarhizați, sistematizați.
Hoțul trebuie cinstit ! A fi hoț este un lucru rău, după cum ne îndoctrinează sistemul, adică nu poți fi hoț și totodată om bun, n-ai cum, pentru că nimeni nu va avea încredere în tine, chiar dacă nu ești unul și a existat măcar un zvon cum că ai fi, oamenii oricum te vor trata ca pe unul, chiar daca nu-ți vor arăta asta, când le vei păși pragul, dacă este cazul, ei vor avea grijă să-și ascundă lucrurile prețioase pentru care au plătit cu vârf și îndesat, spre a nu fi furate, tocmai, de către tine. Nimeni nu-și asumă riscuri când vine vorba de hoți. Omul rău, precum un hoț, trebuie cinstit, pentru că acesta nu numai că a înțeles că totul este nimic, el te fură pentru că nu dorește să se vândă precum tine, acesta poate face într-o noapte cât faci tu în zece ani, cu riscul să-și petreacă restul zilelor după gratii, dar ce mai contează riscul, nu e ca și cum peste doi ani cineva își va mai aminti ce hoț a fost el, va veni altul, mai iscusit, mai bine pregătit, mai greu de doborât, pentru că el, hoțul, își folosește mintea la capacitate maximă, își face un plan, testează propriile abilități fizice, se cunoaște pe sine, spre deosebire de tine, care faci exact ce fac și ceilalți, te protejezi de hoți. De obicei hoțul trage la alt hoț, și cum toți suntem niște furăcioși, nu avem cum să scăpăm de ei, căci această meserie se învață tot în sistem, dacă poți urca cu zece trepte mai sus decât adversarul tău, de ce nu ? De ce crezi că unii profesori caută trișori în sală?
Sistemul ne otrăvește pe toți, de la vârste fragede când începi să înțelegi lucruri, până ești bătrân și irelevant pentru acesta. Unei fete i se spune că nu trebuie să stea singură cu un băiat, că rochița trebuie purtată peste genunchi fiindcă doar panaramele poartă rochie scurtă, că părul nu se poartă pe spate ci legat, căci ce fel de femeie vei deveni tu, dacă nu ești educată? Unui băiat în schimb i se spune că părul lung este de fete, i se arată jucăriile de băieți pentru că el va deveni bărbat, și ce fel de bărbat este acela care pune mâna pe păpușa surorii sale ?
Îmi aduc aminte prima dată când m-am simțit mizerabil, mai exact prima mea prietenă de sex feminin. Adoram să vorbesc cu ea, să împărtășesc idei, să-i povestesc tot ce se petrece în mintea și sufletul meu, să-mi plâng de milă uneori, alteori să sparg semințe cu ea la colț de stradă, copilării. Totul până în momentul în care a fost jignită de proprii părinți sub pretextul că ar fi avut ”treabă” cu mine mai mult decât să-mi fie prietenă, pentru că, ea era fată, iar eu eram băiat și ne plimbam amândoi iar lumea ne vedea, ce putea crede oamenii ? Atunci am încercat să mă justific lor, să le explic că nu aș putea vreodată să fac așa ceva, era un lucru foarte rău în mintea mea de copil, însă nici măcar nu știam ce înseamnă să fac sex cu cineva, tot ce știam despre acest subiect despre care nimeni nu spunea mai mult decât că ”este o mare rușine”, cum că e o insultă asupra omului cu care faci așa ceva, e o nenorocire atât de mare cât nu-ți mai poți scoate capul în lume după așa ceva. Atunci am pierdut-o, noi nu ne-am mai apropiat unul de celălalt nici fizic nici sufletește, pentru că nu mai ai cum să te mai apropii de cineva când toată lumea crede că tu insulți acel om, când toți te arată cu degetul, iar tu ești victima mizeriilor din capul lor.
Sistemul ne creează, corupe, apoi ne distruge, pe fiecare mai devreme sau mai târziu. Nu scapă nici unul din ghearele acestuia, pentru că el a fost fondat pe principul unei societăți civilizate, educate, însă alterarea sa de-a lungul timpului, a dus la distrugerea în masă, tot a celor care fac parte din el. Omul a fost creat din emoție, Dumnezeu a creat omul cu sufletul, după chipul și asemănarea sa. În momentul în care omul s-a îndepărtat de emoție și s-a apropiat tot mai mult de robotizare în masă, acesta nu a putut la nesfârșit să rămână fidel acestui tip de trai, ci s-a îndepărtat de tot ceea ce înseamnă uman , precum un bolovan în praștie, iar când i s-a dat drumul, a lovit în el și pe ceilalți din sistem precum lovește o bilă de bowling.
Suntem ființe fragile, inimile noastre sunt foarte ușor de rănit și spulberat, noi nu conștientizăm acest lucru pentru că suntem departe de noi, suntem îndepărtați de tot ceea ce însemnăm noi, ceea ce înseamnă să fii uman.
Întotdeauna am vorbit oamenilor despre dragoste și ce înseamnă iubirea adevărată, că tot sistemul mi-a arătat poveștile copilăriei și cum personajele din ele trăiau fericite până la adânci bătrâneți. Astăzi la vârsta de douăzeci și cinci de ani, încă mai cred în magie, inima îmi spune că acolo undeva, în această lume, este cineva care crede în ea la fel ca și mine. Îmi doresc să simt dragostea adevărată, pură și sinceră, fără secrete, minciuni, concurență, șiretlicuri. Nu vreau să devin altcineva, să trăiesc ca toți ceilalți din sistem, nu pot să conving pe cineva să mă iubească. Vreau să fiu sigur de iubirea pe care o port, ca atunci când voi merge în fața altarului, să nu am niciun dubiu, să cred naiv, ca în povești că totul va fi până la adânci bătrâneți, și să mai pot îmbrățișa, chiar și dacă acel om nu m-a văzut vreodată, cu toată ființa mea, precum ultima suflare.
Tu și eu, suntem ființe asemănătoare, amândoi am greșit față de noi, am făcut și am spus lucruri cumplite.
Îmi amintesc prima oară când am spus te iubesc, deși nu știam exact cât poate cântări acest cuvânt și cum avea să-mi transforme întreaga viață. Răspunsul nu a fost tocmai așteptărilor mele, însă eu asta am simțit să fac atunci. Faptul că am fost refuzat, mi-a construit singurul regret din propria-mi viața, ura pe care o am asupra mea este inimaginabilă, căci acest ”nu” a făcut atac la mândria mea, a distrus tot ceea ce însemna dragoste în mine, m-a umilit. Chiar dacă mai târziu același om și-a arătat dragostea față de mine, eu nu mai puteam iubi, eram incapabil de așa ceva precum lemnul, rece și respingător, iar daca m-ar fi întrebat cineva dacă mi-aș petrece restul zilelor în compania acestui om, aș fi stat să mă gândesc o clipă.
Faptul că ai nevoie de timp să te gândești la un pas mare din viața ta, cum ar fi căsătoria, pune la îndoială tot ceea ce este în propria-ți inimă, chiar dacă nu mă aprobi, pentru că acolo unde există îndoială, poate fi obsesie, posesie, orice altceva decât iubire. Dragostea înflorește în copaci, copacul niciodată nu se va îndoi de florile sale, el știe că din acestea se vor face propriile roade. Dacă copacul s-ar îndoi de florile pe care le ține pe propriile crengi, nu le-ar mai hrăni, le-ar lăsa pradă ofilirii și astfel ele nu vor mai exista. Ce fel de flori ți-ai dori să crești ?
Regretul izvorăște din deciziile proaste pe care le facem, decizii pe care le luăm fie datorită societății, presiunii părinților, ori alte motive care te determină să faci ceva ”de ochii lumii”, iar pentru asta am să-ți povestesc despre Costache :
„ Astăzi între două ceasuri, am tras cu putere ultimul aer în piept, suferința și tot chinul ce l-am îndurat avu să se sfârșească pentru mine, azi… în ultima zi din an, când soarele bătea cu ardoare, însă frigul ne încremenise orice gând, rană ori ecou ce mintea îl flutura în ultimele zile. ”
Îmi mângâiam mâinile ce m-au silit o viața spre munca grea, iar aerul devenise tot mai apăsător… Astăzi, am murit de dor, de parcă totul fuse făcut ca eu să încremenesc în simțăminte, toate apele și furtunile sufletului meu fuse în glotă, iar inima, draga de ea, pulsa cuget, dor și durere prin venele ce stateau să pocnească.
Pasul îmi era încet, privirea părea a fi înfricoșătoare pentru cei din jur, însă eu voiam doar să vorbesc, să spun ceva, să nu mor pe acest grăunte de nisip făr să las o vorbă, un sfat, o durere, prelegere ceva, însă eu nimic… tu nimic, și așa am amorțit în pat, mă gândeam la ultimele mele clipe pe acest minuscul univers, de unde am învățat, trăit și iubit cele mai frumoase clipe.
Un râs copilăresc mă apucase… mintea mea se tăvălea în hohote, însă corpul nu schița nimic. Stăteam eu așa și mă gândeam, ca un om crescut, bătrân și matur ce sunt, cum de dracu bărbații cad de la băutura și nu-s așa de amuzanți precum femeile, că mi-o aminteam pe Silica, o fostă tovarășă de pescuit, care era femeie în toată firea, bărbat, copii și o casă modesta, însă nebuna, ca altfel n-aș putea-o numi, se îmbăta criță și apoi mergea cu mine la pescuit, să o văd eu într-o zi, când se ridică prăjină spre cer, se clătină de vreo trei ori în fusul orar și dusă fusese la vale, pleoșc în apă. Când văd eu, exclam :
„ – Da ce-ai făcut Silică, te-o aruncat rusaliile în baltă ?
– Aoleu Dumnezeule mare care m-ai făcut, văleleu Costache, vino di ridicâ-mâ din apă, m-am drăcovit azi cu Ion a Smarandii la cârciumâ cu vreo câtiva pahari di țuică, și uitâmâ a dracului făcut, ci m-o aruncat în baltâ. Vino di mă scoati.
Mă arunc repede pe marginea râului, o apuc de mână și o trag spre mal, însă ea nebuna cum era, tot o apă mă făcuse.
– Silico ! Stai fă că mai făcut tot o apă, iară put a glod și broaște moarte !
– Ia mai duti dracului și tu mă, eu pi voi vă bag în pizda mamii voastri, da și ? Acum chiar m-am inervat, stai așa oleacâ.
Se prinde ea cu mâinile de cămașa mea, mă făcuse tot un mâl, însă o vârâi pe mal și în timpul ăla îmi căzuse țigările din buzunarul de la cămașa la piciorul acesteia. Se repezi și luă o țigară, și-o aprinsese modest în colțul gurii, oftă și începu :
– Tu Costache ! Tu Costache oricum mori, am aflat de prin sat, lumea vorbești… tu mă? un om în toatâ firea nu mi-ai făcut nimic mă, nimic. Pi vin eu cu tini la pești di atâția ani, sper sâ mă tăvălești prin mărășinii ăștia, sâ mă traji di păr, sâ traji așa di hainile mele ca de-un animal și tu nimic mă ? Ptiu câ ti și scuip, pleacâ din fața mea, căși dacă mă inervez, te-arunc și di mal, iar cu mâna mi-a ti omor, pliacă câ tare pămpălau iești, zici dracu câ nu tot un harag ai întri chișioare.
În momentul ăla mă simții ca ultimul om, nici prin cap nu mi-o trecut că Silica lu Ion de asta venea la pește cu mine, își lăsase copii cu omu acasă, îl bătu de atâtea ori, că nici scânduri nu mai avu la gard, iar pește, nici din ăla nu prinsese, iar mai degraba pleca nămolită-n cur acasă. De asta sărmana de ea, își pierdea timpul cu mine aici la pește. Debusolat am zis :
– Silico, ia treci în brațile mele, țucă-mă de după gât, că și așa, ce avem de pierdut.
O vărâ eu pe aceasta pe jos și așa o făcui cu Silica, nu o dată, ci de mai multe ori. ”
Corpul meu, astăzi între două ceasuri nu schiță nimic, privirea-mi era întipărită-n tavan iar mintea mea umbla de colo colo, până ce ajunsese la draga mea nevastă, tovarășă de călătorie, care, din păcate, nu se arăta prea doborâtă că în câteva ore eu am să mor, că tot ce-a avut ea de-o viața se va stinge și va rămâne singură. Eu pe ea am iubit-o, de asta am ales să mă sting, pentru că n-am fost vreun exemplu și poate, un pic mai leneș, de când ne știm, n-am reușit să-i ofer tot ceea ce aceasta și-a dorit, însă poate, n-ar fi avut o viața așa de grea dacă nu mă găsea pe mine. Am fost om nebun, am criticat-o, certat-o, bătut-o, însă n-am făcut-o din rea voință, ci cu dragoste, cu iubirea ce i-am purtat-o atâția ani. Aș crede că aceasta se răzbună pe mine acum, însă, eu încă mai cred, că poate cumva, în minutele ce vor urma îmi va spune să nu plec, să rămân cu ea, să nu stea singură și asta să fie despărțirea noastră… moartea. Nu am fost un perfect, cu regret îmi amintesc când…
„ – Paulino ! Ai făcut fă de mâncare ?
Aceasta în tăcere amesteca prin oala cu ciorbă cu o lingură mare de lemn și oftă… însă de spus, nimic.
– Paulino ? Fă, răspunde că dau cu tine de pereți, te trimit la mă-ta de unde ai venit !
Aceasta rupe tăcerea și își continuă activitatea.
– Paulino, în morții tăi ! Ai ce pune pe masă ?
Un răspuns nu venea… Și zbang una după ceafă de-i sării baticul în oala cu ciorbă, poc și pe a doua și încep :
– Să fiu eu al dracului, cine te-o mai ține pe tine la ușa asta, de n-ai să dormi în stradă și tu și plozii tăi, tu să mă crezi pe mine prost !
Începu să plângă în hohote, ciorba numai ciorba nu mai era, cu batic și păr prin ea, și încep :
– Să fiu al dracului, că în casa asta numai eu muncesc, eu fac bani, eu vă țin, iar voi ? Nimic ! Voi vă bateți joc de mine ! Mâncare nu găsesc, liniște nu am să dorm, că de două ore tot te-a tocat Dumnezeu cu cuțitul ala pe masă, și ai futut toate lingurile și vesela numai să n-am eu somn. Du-te de-mi ia țigări și o carafă de țuică, că de nu, afară dormi ! ”
Corpul meu, astăzi între două ceasuri nu schiță nimic, privirea-mi era întipărită-n tavan iar mintea mea umbla de colo colo până ce ochii-mi clipesc, iar atunci trag aer adânc în piept și strig.
„ – Eu mor ! ”
La priveghi…
Lumea se strânseseră de prin toate colțurile satului, vorbe se auzeau în stânga și-n dreapta iar oamenii care mai de care cu lacrimi în ochi se îndreptau către sicriu, urlau din adâncurile inimii de durere, chiar dacă, o viața întreagă l-au blestemat spre pierzanie pe Costache. Hoaștele afurisite începeau polologhia vieții :
„ – A fost om bun, ce să faci, azi ești, mâine nu mai ești ”
Mai degrabă, țața Ioana se arăta mai speriata de gândul morții, nu de faptul că e la un priveghi, o babă nenorocită ce o viața a urzit blesteme către Costache, și spune :
„ – N-ai fată, sărmanu om, era om bun, da parcă prea tânăr, mai bine m-o fi luat Dumnezeu pe mine, și așa sunt bătrână, 76 de ani, ce să mai fac eu, nu-s bună de nimic.
Spune aceasta fals către una din nore, care și aia o altă ipocrită fără inimă…
– Nu știu bre, de săptămâni plâng de el, nu mai pot de milă, parcă Dumnezeu ăsta vine și te ia, tânăr bătrân cum ești, dezbrăcat ori îmbrăcat, nu-i pasă, te ia acolo către el. ”
Spuse ea în această seara, mâhnită parcă de faptul că ascultase muzică până să moară, că a hlizit fasolea atâtea săptămâni, iar colac peste pupăză, întreba în stânga și în dreapta când îl îngroapă, caci ei îi era frig să vină în fiecare seara, plus că probabilitatea să răceasca era foarte mare, pe o vreme ca aceasta.
Dincolo unde era sicriul, vreo trei oameni închinau pahare în cinstea mortului mort și vorbeau numai prostii, ca nici n-aș putea să le relatez, fiind o risipă de timp, în schimb, Paulina, era pe marginea cealaltă a sicriului, mâinile îi erau unite în față și se uita la ei, cu dinții la vedere, nu pot să-mi dau seama dacă acesta era prinsă în convorbirea celor trei bețivi, ori era tristă de ce avea în față, cert e că Paulina noastră își prindea urechile la orice conversație mediocră, iar postura pe care o aborda era aceiași, de parcă Dumnezeu a răsturnat toată prostia în chipul ei, nu e nici de mirare, dacă mă întrebi pe mine.
Silica cu pași repezi se aproprie de curtea lui Costache, însă crispată și înfiorată vrea să-l vadă pe acesta pentru ultima dată. Când o văzu babele nenorocite se opriră toate din vorbit și se uitau lung la aceasta, îi măsurau mersu, de parcă se sculase mortul din siciru, însă ea își vede de drum și intră în ultima camera unde va sta Costache. Cei trei bețivi ies pe rând afară de teamă să nu fie bătuți, Silica fiind cunoscută în sat pentru relele tratamente aplicate bărbaților care consumau mai mult alcool decât ea și vorbeau prostii. Paulina cand o vede, se înnegrise la față și ieșiră afară ca mâța călcată pe coada, rămase doar Silica și mortul, atât.
Îl privește lung, ochii îi erau roșii ca fierul băgat în foc, însă lacrimile nu-i curgeau, îi părea rău, era ca un câine ce își pierde stâpânul, ca un copil ce își pierde mama, ca o iubită și soție devastată de pierderea perechii. Aceasta era așa, însă în mintea ei nu erau gânduri, ci doar sunetul propriei respirații, durere și mâhnire. Se îndreptă către el și îl pupă pe frunte, îl mângâie pe față și se întoarce cu spatele să plece. Din ușă își întoarce capul încă o dată către el, stă preț de câteva secunde și pleacă spre casă.
Parcă e trist să mori așa, e dureros pentru mine să cânt aceast sonet sfâșietor la fiecare moarte, să vin către oameni să constat decesul, nu să-i iau… însă ce folos au zilele pe acest pământ, dacă ne legăm la cap când nu ne doare, ne plângem în loc să ne ridicăm de jos, urmărim în loc să trăim. Atât ! de scurtă e viața, atât ! Omul și-o face cu mâna lui. De schimbat am putea schimba multe, însă acum e prea târziu…
Costache nu a fost nici un exemplu pentru familia sa, nici pentru societate, cu îndoială în inimă s-a căsătorit, pentru că vremurile pe care le-a prins ”așa se făcea”, dar a apucat să vadă ceea ce a pierdut într-o viață, indiferent dacă lucrurile pe care le-a făcut au fost corecte sau nu. Fidelitatea vine din iubire fără de îndoială.
Mândria te surpă firmitură cu firmitură. Ea trăiește în fiecare din noi, uneori iese la iveală, alteori stă bine ascunsă în spatele cuvintelor ce ne ies pe gură, iar de cele mai multe ori, aceasta umblă dezbrăcată prin sistem, îi îmbolnăvesc pe cei naivi, și distrug pe cei slabi. A fi mândru este o atitudine, uneori impusă, alteori vine din lipsurile pe care un om le-a avut în drumul vieții sale, pe care mai apoi și le-a umplut, iar faptul că ea umblă dezbrăcată prin atitudinile acestuia, e datorată propriei slăbiciuni cu care acesta nu mai poate lupta. El a privit prin ogrăzile altora, și-a făcut calcule peste calcule cu privire la propriile lipsuri, ca mai apoi să înceapă să se vândă zi de zi din viața sa, pentru a-și umple golurile materiale.
A nu se confunda dorința de obține un lucru în viață, pentru că e o diferență majoră în a obține un lucru din dorință și al obține ceva cu orice preț. Ați împinge limitele, precum sportivii, pentru a face performanță, a munci cu sudoare zi de zi pentru a vedea cât mai poți, e tot întoarcere spre tine, pentru că atunci tu te analizezi, începi să te cunoști foarte bine psihic si fizic, necesită muncă și perseverență. Dacă privești sportivii care au scris istoria acestei țări, vei observa că aceștia nu sunt mândrii, nu la fel ca mine, tine și toți ceilalți spulberați de sistem.
Vei auzi tot timpul, marii sportivi cum vorbesc despre disciplină. La ce se referă ei mai exact ?
Gândul mă duce spre un fost coleg, care s-a întâmplat să-l întâlnesc recent. Când eram mici, nu numai că acesta trișa tot timpul, nu avea niciun fel de scrupul față de ceilalți, ori chiar față el. Un băiat ca și mine, venind dintr-o familie modestă, care niciodată nu ridica tonul, ori care să vorbească neîntrebat. Într-adevăr, faptul că era un trișor desăvârșit, e de necontestat, în schimb era cumsecade, nimic special. Mă făcea să copiez și eu, că până la urmă, ce rost avea să rămân cinstit, dacă de fiecare dată era lăudat și slăvit oricum.
Printr-o aranjare stupidă a universului, s-a întâmplat să fiu la aceiași masă cu el la un restaurant de seamă din oraș, spun stupidă pentru că nu m-aș mai întoarce acolo. Dacă aș fi știut de ceea ce ar să urmeze în acea seară, aș fi evitat categoric orice fel de contact cu acest om.
Sosind chelnerul, am comandat ceva despre care oricum nu-mi amintesc, pentru că nu am mai putut mânca, ci am stat și am sorbit întreaga seară dintr-un pahar cu vin, sperând să am curajul să mă ridic de la masă și să mă îndrept spre casă cât mai repede.
Acesta își comandase masa plină de fripturi, din cele mai scumpe, avusese tot felul de cerințe ridicole către chelner, de crease o tensiune, pe care nu o mai puteam suporta, că îmi simțisem tensiunea în ceafă și cum îmi bătea inima în urechi. Ce mă șocase și mai tare era că toți ceilalți de la masă, se comportau normal, inclusiv tovarășul care a fost invitat acolo, și care îmi este și cel mai bun prieten, nu sesizase nimic în neregulă.
Acest om, după ce își primise farfuriile la masă, i-a cerut chelnerului să rămână lângă el, timp în care în mod zeflemitor a învârtit fripturile prin farfurii, cu o greață ieșită din comun, mâncare pe care aș fi terminat-o în două săptămâni, după care în mod umilitor i le-a pus în brațe acestuia trimițându-l la bucătar că el nu poate mânca asemenea mizerii. Să vezi cu vinul, că turnase în mod grosolan, pe întreaga masă, iar în mod ironic, înălța paharul întrebându-mă care mai este viața mea, neinteresantă și plictisitoare. Simțeam atât de tare că ar trebui să vorbesc ori să plec și cu toate acestea m-am blocat, efectiv nu mă puteam ridica de la masă și să fug o dată din circul pe care îl crease în jurul lui.
Mândria te dezbină, te ridică la cer, apoi strânge toată ura oamenilor din jur asupra ta. Ea este o mireasă care nu a cunoscut vreodată iubirea, respectul ori căsătoria, umblă neprihănită prin pustiu, și îi așteaptă pe cei slabi să se încline în fața ei.
Educația despre care vorbesc cei din sistem este total diferită față de disciplina despre care ne povestesc sportivii.
Platon numește educația ca fiind ”arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”, ceea ce înseamnă că nu poți învăța educația, ci te naști cu anumite deprinderi pe care le cizelezi ulterior. La polul opus David Campbell spune că ”Disciplina înseamnă să ții minte ce îți dorești”, ceea ce înseamnă că atunci când obiectul tău este să fii un om mai bun, disciplina pe care o urmezi ar trebui să-ți amintească de ceea ce îți dorești, poate scopul tău de a fi mai bun nu e neapărat un obiectiv de atins, ci poate acest lucru îl faci pentru a fi cât mai puțin subiectiv față de ceilalți, mai exact de a fi un om corect.
Spun polul opus pentru că educația și disciplina nu înseamnă același lucru, ele pot merge bine mână în mână, dar niciodată a nu se confunda una cu cealaltă.
Educație înseamnă comportament, bune maniere într-o societate iar disciplina înseamnă lucrurile pe care ți le autoimpui, cunoscându-te în primul rând pe tine. Prin educație nu este necesar să te cunoști, poți fi educat fără ca să ai habar de cine ești, pur și simplu îți alegi un model pe care îl urmezi. Disciplina necesită timp, autocunoaștere, perseverență. Nu poți renunța la fumat doar pentru că arăți ca un needucat cu țigara în public, dar poți face asta printr-un comportament disciplinat, că îți impui să nu mai faci acest lucru care oricum nu-ți aduce niciun folos, mai degrabă miroși ca un câine ud, care tocmai ce s-a tăvălit prin cenușă.
Educația este ramura ce stă chiar la baza sistemului, disciplina nu stă nicăieri, în afară de sportivi, nimeni nu dezbate acest subiect, ori dacă o face, vorbește de disciplinarea copiilor indisciplinați, care până la urmă sunt copii. De ce nimeni vreodată nu vorbește despre disciplinarea adulților, de ce părinții nu spun niciodată ”trebuie să fiu disciplinat față de copilul meu” ? Cum poți discuta despre disciplină când tu nu-ți cunoști măsura paharului, nu știi când să te oprești din vorbit, ai un vocabular demn de ”ușa cortului” și te aștepți ca propriul copil să iasă un educat, un om de seamă în societate, un exemplu de urmat. Pui presiuni halucinante cu paharul în mână, cu țigara în colțul gurii, pe o ființă atât de firavă care nu știe despre ce vorbești, iar atunci când are o curiozitate îi spui că e ”rușine mare” și să nu care cumva să îndrăznească să mai pună astfel de întrebări sub acoperișul tău. Îl cerți din orice mizilic, și te aștepți ca copilul tău să ajungă ceea ce tu nu ai fost vreodată, să-ți poarte caracterul murdar generații de acum încolo.
Îmi este frică să am copii, dacă copilul meu va avea slăbiciunile pe care le am, dacă va fi nevoit să treacă prin tot ceea ce am trecut, dacă eu voi fi un exemplu prost pentru el și acesta n-ar avea nimic de învățat de la mine ?
Împărțim împreuna cuvinte, dorințe, educație, până unde ne ierarhizează sistemul, însăși societatea și întregul lanț este susținut de către noi. Acest lanț vicios nu va fi spulberat niciodată, și nici nu e nevoie de distrugerea sa.
Suntem identici, un șir de mincinoși, ipocriți, trișori, răutăcioși, bârfitori și cât mai puțin umani. Dezumanizarea omului a existat dintotdeauna, iar ea nu va pierii până nu, însăși rasa umana nu va mai face umbră pământului. Suntem ființe lipsite de scrupule, fără nimic din ceea ce înseamnă om, și pretindem vehement civilizarea rasei cele mai înfricoșătoare și periculoase pentru tot ceea ce înseamnă viață.
