Însuși timpul are nevoie de timp

Însuși timpul are nevoie de timp

M-am privit obsesiv în oglindă, îmi priveam adânc privirea și pătrundeam acolo undeva într-un spațiu în care cuvintele nu aveau vreun rost, unde limba nu-și găsea grai, acolo unde nu exista comunicare, acel adânc al adâncurilor unde numai inima putea pătrunde. Ochii erau roșii, fața îmi era palidă și ușor îmi cursese o lacrimă pe podeaua ce scârțâia când pășeam. Eram surd, doar ticăitul ceasului în concordanță cu bătăile inimii se mai simțeau. Nu-mi era frica, eram detașat de orice aglomerație, de idee, de oameni, de orice. Deodată ticăitul ceasului s-a oprit, timpul rămăsese în loc, iar eu eram neclintit în fața oglinzii. Corpul mi se umpluse de cicatrici, sângeram, oglinda se crăpase iar ochii mei rămăseseră neclintiți, nu-mi era teamă, căci nu simțeam durerea. Fiecare cicatrice avea povestea ei, și începusem să scriu cu creionul pe oglinda crăpată.  Mi se frângeau degetele în cioburile de sticlă, iar mâinile îmi tremurau, însă nu simțeam durere, timpul era oprit, doar eu cu mine rămăsesem pe acest tragic pământ. Terminasem de scris povestea fiecărei cicatrici, mă întorsesem cu spatele la oglindă și mă îndreptasem spre dormitor, iar în spatele meu aceasta pocnise în mii de cioburi pe podea, însă eu nu ma oprisem. În dormitor mă așezasem pe plapuma aceea, cea cu nuanțe de albastru, portocaliu, galben și roz, îmi pusesem mâna pe aceasta însă îmi pierdusem simțul tactil, dar acea energie îmi dăduse senzația că fiecare venă avea să explodeze, o energie rară, negativă, stupefiantă. Iar atunci am resimțit durerea, corpul îmi era plin de răni, mă speriasem și mă ridicasem brusc. Toată încăperea fusese cuprinsă de flăcări, doar patul rămăsese neatins, de parcă flăcările nu aveau nici o putere asupra sa. M-am întins pe acesta și am privit spre tavan – ardea precum colile de hârtie – . Mi-am tras plapuma peste mine și am închis ochii, era cald, apoi frig, până în momentul în care simțisem o caldură puternică la picioare. Flăcările cuprinseseră patul, iar eu aș fi putut alege să scap din chinurile iadului sau să rămân. Nu știu cât a durat să-mi văd trupul în flăcări însă nu simțisem durerea, deși timpul nu mai stătea în loc. […] Eram la geam și priveam spre plapumă… numai scrumul rămăsese din ea. Am decis sa intru să mă văd… Șiroaie de lacrimi îmi curgeau pe obraz, dar asta nu m-a oprit să descopăr patul de plapumă… Eram eu, m-am luat în brațe și am alergat spre scara holului. Ajuns acolo, mă priveam între patru ochi și cu milă mângâiam târâtorul. ” …nu spune nimic, sunt aici pentru tine, pentru mine, pentru noi. Cine din lumea asta voii a te arde așa ? Cum de a putut să-ți distrugă mâinile tale firave? Uite, acum, nici nu mai poți zambii !”  Eram frustrat, și totodată trebuia sa fac ceva, să mă ajut, însă nu aveam vreo idee cu ce sa încep, era prea ars… parcă l-aș fi lăsat acolo, dar… eram eu… nu m-aș fi îndurat să mă las în acele dureri cumplite, deși nu le simțeam. „Ai nevoie de timp! O să te ridici din cenușă și o să strălucești ca pasărea Pheonix, căci tu nu ești omdiă ce se târăște. Tu ești construit să zbori, nu să fii un șarpe veninos! Mi-e scârbă de tine să te văd așa, mi-e că o să-mi treacă mila de tine și o sa te las sa zăbovești în acest tragic și blestemat pustiu! Ești un luptător, nu un microb, comportă-te ca atare!”  Și toate s-au stins ca un film ce ajunsese la capăt, căci însuși timpul are nevoie de timp.

TOP
y

Emet nisl suscipit adipiscing bibendum. Amet cursus sit amet dictum. Vel risus commodo viverra maecenas.

r