dbradacCaptiv în acest mormânt infinit, înfundat de întuneric, gust amărăciunea condiției mele, care nu demult părea mai luminată. Dar aș vrea să insist, fă-mă să înțeleg, de ce n-aș putea eu să-mi port singur odrasla, să-mi ridic mâna fleşcăită și să scriu pe acest întuneric nemărginit.
„ Îți spun tot eu ! Îți spun căci ai să mă obosești, ai să dai seamă într-o bună zi, căci acum vezi că e noapte, ai să dai cu capul de sus și-ai să-mi zici tu mie, ai să-mi zici că ei nu înțeleg, că ei sunt proști, ei nu vor să priceapă, nu-și pot depăși condiția ! Hai, prinde-mă de mână, căci e singurul moment tangibil pe care îl putem avea. ”
Am încercat atâtea dăți ! Am rupt bucăți din inimă, am dărmat ziduri, am deschis ochi, însă ?
Cu ce folos? Până și pădurea mi-a răspuns când i-am vorbit. Uită-mă ! Stau aici și povestesc de unul singur, vorbesc cu mine, am fost un singuratic și văd tot ca un singuratic. Văd întuneric în jur, aici, dar și la tine-n cap. Trezește-te odraslă, otravă, lut, nemernic ce ești ! Ridică-ți pleoapele și privește-te cât de frumos ești, câte abilități extraordinare ai, iar tu, calci în picioare tot ce ți s-a dat, ai rupt legătura sacră dintre tine și aer, ai găsit explicație pentru orice gând, medicament pentru tot ce te doare și leac pentru fiecare. Ai divizat pământul nostru și ai omorât toate ideile, ai înjunghiat minți și ai vărsat sânge.
Uite-mi sângele ce se transformă-n cerneală, privește la mine cum arunc cu aceasta pe foi în întuneric, iar tu m-ai îngropat de viu. Stau aici și-mi amintesc de holocaust, cum au fost tranșați oameni pentru că erau diferiți, că-ți spărgeau ție ochii. Câte nenorociri pentru animale.
Mă sfidați, m-ați adus în mormânt de sticlă și-ați aruncat cu pietroaie în acesta. M-ați băgat adânc să nu mă audă nimeni căci s-ar fi putut întâmpla ca odraslele tale să deschiză ochii. Câtă patimă mai trebuie să îndur până îmi voi vedea pământul color, până ce păsările se vor întoarce către oameni, până ce scrisul va da glas muților, când pictura va deschide ochi, iar muzica urechi.
Ai să te temi, când se vor ridica noii copii, ai să vezi tu că nu-i vor mai satisface clonele tale, nici paraziții tăi malițioși și nici calomniile tale despre normal.
„ Frumos discurs, m-ai că mi-au dat lacrimile. Tu ești închis, dragă eu. Tot eu sunt aici sus în mintea ta, noi ne putem certa, te poți descărca, însă de te gândești că-ți voi da libertate, te înșeli. Eu sunt aici doar în conștiința ta și voi fi prezent până la ultima ta suflare. Te-aș denigra daca-aș spune că n-ai dreptate, însă cu proștii n-ai cum te pune, ei sunt atât de proști încât noi am duce-o rău de s-ar deștepta. Nu mai spera într-o deșteptare globală, lasă-i să viseze, să doarmă în continuare. Privește-te ! Ești în întuneric și te chinui să trezești lumea, tu nu poți dormi, căci ai vrea să vezi frumos aproapele, însă aproapele tău, doarme și în mijlocul zilei. Amintește-ți cum mergeai pe stradă și vedeai copiii scurtându-și viața cu băuturi și fumuri, cum de le-ai spus ălor fete un citat și au râs de tine că te credeau nebun, însă ele erau doar proaste că nu știau ce comoară trecea pe acolo încercând a le deschide ochii. Eu nu mă pot supăra pe ei, mă întristează acest moment fiindcă te văd atât de neputincios și totuși atât de puternic. Te-ai plafonat crezând falsurile lor, punând în calcul dacă ei ar putea avea dreptate. Numai inima ta, dragă eu, are dreptate. Închide ochii și lasă-ne să simțim. ”
Simt că la spusele mele întineresc, iar ușor ușor se face ziuă, închisoarea asta sfâșietoare dispare, iar mama mea verde prinde culoare, le auz stolul venind, iar lacul pare nemărginit.
