Mihail. Partea V

Mihail. Partea V

Stăturăm într-o sară pe dealul din spatele casei așteptând răsăritul. Frigul aprig îmi îmbujora obrajii blajini, înghețându-mi lacrimile ce mi se scurseră pe aceștia, de dorul ce-l aveam în suflet, un dor ce se manifesta către o prezență, care deși era mai în jos în vale, la poalele copacilor, mă tortura… Simțam așa cum toate gândurile, sentimentele și trăirile mele sunt blocate… nu vroia să mă-nțeleagă. Priveam cum soarele aduce lumină pe trupul meu mizerabil, trupul meu care de n-ar fi fost, poate n-as fi suferit atât din cauza unei muieri care îmi folosește tot cei bun din mine, să transforme în defecte, însă aceste stricăciuni impuse erau calitățile mele. Mă simțeam sfidat de Cel de Sus, căci veneam aici în fiecare sară și dimineață să-i povestesc cum sufletul pe care l-am iubit își răzbună neputințele pe inima mea.

Vuietul vântului prin crengile copacilor pare că spulberă crenguțele bătrâne și cele mai subțiri, asta amintindu-mi de spusele unui bătrân, cum că ”numai cei puternici supraviețuiesc”, aș fi putut înțelege această aluzie, însă eu nu îmi doresc să supraviețuiesc, îmi doresc doar să mă iubească așa cum toate lucrurile au fost la început.

Poate de aș fi coborât acum să-i șoptesc la ureche cât de mult o iubesc, poate mă va aprecia, poate îmi va mulțumi, poate îmi va da acel sărut după care tânjesc de atâta timp, poate mă va iubi iarăși, pentru că știu că simțământ pentru mine nu mai e, iar de mai e, s-o fi transformat în ură, căci altfel nu-mi explic de ce m-ar omorî, de ce mi-ar transforma existența în stropi, ca mai apoi să mă arunce pe fundul oceanului, să-mi pierd suflet, inima… tot.

Mă cobor din deal cu pași repezi către casă, iar cu fiecare pas pe care îl fac, îmi străpunge o săgeată în inimă tot mai tare, o teamă, o respingere absurdă a acesteia, iar cuvintele pe care mi le va trânti în față sunt derulate în mintea mea, a devenit previzibilă, de parcă citește după o hârtie aceleași lucruri zi de zi.

Ajungând în cameră, trag o gură de aer puternic să prind curaj, deschiz ușa ce scârție de parcă n-a mai fost unsă de gând fusese pusă, mă aproprii de pat și îngheț. O văz cât de frumos doarme, îi înnumăr fiecare respirație, o ador. Era cu fața în sus, iar fruntea ei era umedă, de parcă fusese chinuită în vis de ce-mi făcuse. Buzele sale de catifea, erau de un roz sublim în contopirea acestora, iar gâtul ei… subțire și firav, părea că mă așteaptă să-l sărut. M-am așezat în colțul patului și mi-am strecurat mâna mea sub mâna ei, însă lacrimile începuse mai devreme decât mă așteptam, căci un astfel de moment devenise rar, atât de rar, că și când mă privea cu ură simțeam iubire. Îmi las mâna stângă pradă sub mâna ei, iar cu cealaltă o mângâi pe frunte, în care, la un moment dat clipise de câteva ori, m-a privit fix preț de câteva secunde și s-a întors cu spatele spre mine. Trădare !

M-am ridicat cu repeziciune și m-am îndreptat spre bucătărie. Luând un pahar din dulap și aruncându-l pe masă, mi-am turnat din plin dintr-o sticla de vin. Pahar după pahar vederea mea se înțețoșa iar gânduri tot mai negre se derulau pe retina mea. Mă simțeam singur, atât de părăsit de parcă nimic nu mai avea rost.

„ De ce încă mai respir ? Consum aer fără vreun folos, n-am nimic, niciun rost, țel sau vreun vis. O aveam doar pe ea și acum chiar de e lângă mine, sub același acoperiș, mă simt mai rău decât dacă n-ar fi fost aici. Când am întâlnit-o era fata inocentă pentru care mi-aș fi dat viața doar să o văd fericită, acum mi-aș da viața doar pentru ca nu mai am nimic. Mi-a făcut scrum orice vis. De ce nu vrea să dorm lângă ea ? De ce îmi aruncă acea privire rece de câte ori intru pe ușă? De ce nu mă înșeală, să fugă cu unu dar măcar să am un motiv de a o urî, căci așa o urăsc doar pentru că nu mă mai iubește. De ce nu pleacă? Să fugă în lume de nu mă mai iubește !

Îmi amintesc cât de tristă era viața mea înainte să o întâlnesc pe ea, cât de singur eram… însă acum e și mai trist, că nici speranță nu mai am, măcar atunci aveam puterea de a găsi un fir de speranță în sufletul meu. Dar acum ? ”

Printre lacrimile ce mi se scurgeau ca dintr-un pârâu, o văd cum se rezemase de tocul ușii privindu-mă ca pe un câine bolnav și mă întreabă :

– Ce ai ?

o întrebare destul de stupidă într-un moment de asemenea.

– Par a avea ceva ?

răspund eu cu dezinteres, ură, dar parcă ceva din mine aștepta să mă mai întrebe odată.

– Sper că ai liber astăzi, căci altfel nu văd de unde am supraviețui ! Am văzut-o pe Ramona ieri, era îmbrăcată la patru ace, habar nu am încotro se îndrepta, însă mi-aș dori și eu să ies în lume, că de… m-am măritat cu un bărbat ce mă filozofește în fiecare zi, un extaz sinistru.

– Ți-aș spune cât de mult te iubesc….

ne mai apucând să continui, mă întrerupe.

– Știu, știu, a devenit un clișeu. Uită-te la tine, plângi ca un bou ce ești în fiecare zi, că vai Doamne nu te-am lăsat să dormi lângă mine. Păi cum să dormi lângă mine, când am nevoie de spațiu ? Uită-te și tu în camera asta sărăntoacă, un pat de abia încap eu… păi unde ai vrea să te pun ? Peste mine ? Dumnezeule mare, privește acest om ce prostii poate spune.

Păi cumpără dragă un pat mai mare, așa o să încăpem amândoi, muncește mai mult și o să te iubesc pe măsura…. aaa păi stai ! Păi da tu chiar crezi că lucrurile care le-ai făcut în dimineața asta sunt normale ? Privește situația asta. Vii la mine și mă trezești din somn, fiind ruptă de oboseală, ca să ce ?

– Pentru că te iubesc !

am spus-o încet, de la un timp nu mai vroia să audă când îi spuneam asta.

– Zi-mi și mie cum mă iubești tu ? Ce fel de iubire bolnavă ori filozofică mai e și asta ? Mă trezești din somn, mă și sperii, pierzi o zi de muncă ca să te găsesc acum aici bând ca un alcoolic experimentat, vinul din casă.

– Nu mai contează, stai liniștită !

Mi-am luat paharul și geanta ieșind repede din casă, căci nu mai rezistam în ce hal mă umilise, dar dacă avea dreptate ?

Cu lacrimi în ochi, antrenat de supărare mă îndrept către un vecin ce-mi fusese prieten din copilărie, mă gândisem că poate acesta mă poate lumina, să-mi zică… poate ceva e în neregulă cu mine, așa mă pot schimba să o fac fericită.

Of ce tragedie, că nu mai pot face față zilelor astea, mi se scurge viața printre degete și parcă nebunia așteaptă la ușă.

 

TOP
y

Emet nisl suscipit adipiscing bibendum. Amet cursus sit amet dictum. Vel risus commodo viverra maecenas.

r