„Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era…”

„Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era…”

Mă cuprinsese așa un dor ce avea să-mi sfâșie și ultimul strop de viața. Durerea din inima mea părea că se lăsa eclipsată de acestă nebună dorință de a te vedea. Cu mâinile mele firave ce tremurau necontenit, apuc cu ușurința de noptieră și cu un ultim răgaz deschid sertarul spre ați citi scrisoarea primită de la tine. Îmi era teamă să o deschid, pentru că știam ce va să urmeze, eram conștient că voi deschide un plic de suferință interminabilă, că voi fii torturat până mă voi stinge.

„Dragă prieten,

Astăzi m-am trezit cu o dorință nebună de ați scrie. Vreau să știi că sunt bine, nu mă mai doare, în sfârșit viața mea prinde culoare, iar această culoare e mai spectaculoasă ca niciodată. Îmi amintesc de ultima dată când te-am văzut, mi-ai spus că vezi lucruri ce nu se văd și vorbești ce nu există, desigur că am meditat asupra spuselor tale. Am înțeles cum că tot ce a fost între noi nu ar fi existat, și că acum meditezi asupra altei direcții. Vreau să știi că nu mai trebuie să-ți faci griji pentru mine, mă descurc. Să ai o zi superbă.”

Of ce durere e în această minusculă scriitură, când eu cu inima mea am văzut ceea ce ochii nu pot vedea, când lacrimile mele mi-au măcinat ani din viață, viață ce ți-am dedicat-o ție. Am spus cu mâna pe inimă ca tu ești parte din mine, am spus-o și ți-aș mai spune-o, doar că eu vorbesc lucruri ce nu sunt. Ți-am spus lucruri ce nu sunt pentru că lucrurile pe care voiai să le auzi nu erau proiectate pe buzele mele. Eu n-am putut oferi mai mult decât întreaga mea viață ție, dar tu ai vrut mai mult de atât. Eu nu vreau nimic de la tine… Îmi doresc ca toată durerea ta, Cel de Sus să mi-o dea mie, eu pot să îndur, așa am fost construit, iar de vreodată mă vei căuta, ușa sufletului meu să știi că e deschisă.

Mi-am închis jurnalul și mi-aș fi dorit să-ți trimit durerea mea, dar n-aș vrea să-ți stric gândurile cu lucruri nesemnificative. Mă sacrific eu până la ultima lacrimă doar să știu că n-am fost un laș, că aș fi putut să te iubesc strâmb, că aș putea eu iubi doar cele trecătoare.

Lucrurile păreau că nu se mai termină pentru el, în fiecare zi se ridica din pat, își prepara ceaiul după o veche rețetă englezească și își aprindea o țigară la fereastra din fața casei. Suspina inima în el de atâta durere când deschidea dulapul și îi vedea hainele, iar uneori dansa singur în întuneric ca și cum nu ar fi fost singur. Eram așezat pe canapea bând dintr-un scotch fin, fumându-i dintr-o țigară neterminată și parcă toată durerea lui o simțeam, aș fi preferat să mor decât să fiu torturat de iubire, dar el nu, părea că avea fragmente de timp când o lua razna, iar lucrul ăsta mă amuza morbid. Era un prilej pentru mine să-l pot vedea, să-i ascult bătăile inimii în concordanță cu acestă muzică fină pe care îngerii o cântau în fiecare noapte la căpătâiul lui.

Dar toate aceste întâmplări avea să se termine într-o zi, când păsările se vor strânge în stol deasupra lui, când copacii își vor pleca crengile pe drumul său, iar cerul va plânge pentru el. Dar toate aceste întristări, până atunci, mai sper că o lumină magică într-o seară va pătrunde prin fereastră, o magie ce îi va face inima să mai bată încă odată și pentru ultima dată. Că toate tristețile vor fi alungate din ochii lui și că totul va deveni doar un vis urât. Încă mai sper în ceva minunat că se va întâmpla în această casă, care nu demult era acasă pentru dânsul.

Durerea mea se aprofunda odată cu lăsarea serii, iar lumânările ce le-am aprins mai devreme îmi erau lumină pentru suflet. Din toată liniștea zdruncinătoare care era, rămăsesem cu vederea pe o carte primită cadou de la marea mea patimă. Eram nemișcat și observam cum scamele se lăsau ușor pe podea, ca o cascadă uriașă. Trasem aer în piept de parcă ar fi fost ultima suflare, căutându-te în mine. Mă îndreptasem ușor către pat, așezându-mi corpul ăsta blestemat pe o parte. Mi-am întins mâna la spate cu emoție spre ați prinde mâna, iar ea era acolo, o mână caldă, aspră de această strașnică viață ce ne unea în fiecare seară sufletele.

”Of ce durere, ține-mă de mână că îmi plânge sufletul și mie teamă că am să mor făr’ ați mai vedea odată zâmbetul. Îmi e teamă că după toate aceste dureri, sufletele noastre n-or să se mai întâlnească vreodată. Oare pe cealaltă parte este întuneric ? O fi atât de rece și înfricoșător pe cât se spune ca e ? Mie îmi pare că apăsare ce-i în sufletul meu acum, nu poate fi mai rău ca frigul ce ne va aștepta pe cealaltă parte.

Of ce durere, că mi-am propus că n-oi mai veni la tine să-ți spun cât de mult mă doare, am devenit un om tăcut iar asta nu făcea parte din proiecția ce mi-a făcut-o Cel de Sus.

Of ce durere, că te țin de mână fals, că tu nu ești aici și îmi păcălesc mintea că te am lângă mine, iar tot ce am aici e doar o bucată de cearceaf pe care o țin strânsă în pumn, crezând că te țin pe tine.

Of ce durere în sufletul meu că îmi mint inima că tu vei veni, iar ea știe prea bine că nu va mai fi așa. Tremură sufletul în mine și pare că nu-mi mai găsesc niciun loc și pentru mine în lumea asta mare.

Dacă mă auzi, să știi că sunt doar un suflet rătăcit, nu fac rău, ci mie dor de tine, îmi plâng ochii iar obrajii mi-s roșii când mă gândesc că nu te-am mai văzut de secole. Mă întrebam dacă și ție îți e dor de mine, căci eu nu mai pot să respir, bătăile inimii se răresc și mie că în curând mă voi stinge. Nu-ți cer milă și nu-ți voi cere nimic.”

Cred că e momentul să-l las singur, poate liniștea din cameră îi va aduce liniște în inimă. Mă simt zbuciumat că asist la aceste lucruri sfâșietoare seară de seară. Omul prin construcția sa se vindecă, însă aici lucrurile par a fi de pe altă lume, parcă tot universul, toate simțirile și toate durerile se cumulează în sufletul lui. Sunt trist…

TOP
y

Emet nisl suscipit adipiscing bibendum. Amet cursus sit amet dictum. Vel risus commodo viverra maecenas.

r