dbradacNaiv și ambițios, mi-am lăsat șalul pe spate și m-am așezat pe scaunul vișiniu, construit manual de cea mai îndemânată ființă, ce și-a zdrobit mintea și inima, ca eu să mă pot așeza pe cel mai confortabil scaun, clasic, din cel mai masiv lemn, dobândit cu trudă și sudoare. Mi-am aprins discret țigara, în timp ce îți priveam înfățișarea ce era țintită către mine, în așteptarea de a pica pradă acestui amor. Cu noblețe îmi las pălăria pe partea stângă, pocnindu-mi degetele înainte de ați atinge sufletul.
Cu grație îmi lungesc degetele pe clapetele pianului și încep să le joc după portativul Für Elise, așa cum îi e minții dat să joace după bătăile săracei inimi. Gândul mi-l sincronizez cu fiecare notă pe care o cânt din toată inima și azi eu cred, mai mult ca niciodată, că îți pot picta pe suflet notele mele, bătăile unei inimi triste.
” Azi suflet trist, conturează-ți suflarea după sonata mea, privește-mi ochii cum azi lăcrimează de fericire, simte-mi buzele ce s-au uscat de așteptarea ta, dezbracă-mi sufletul, mintea și corpul de tot acest masiv simțământ. Nasturii cămășii mele s-au deschis pentru tine, doar să vezi cum toate cicatricile mele dispar. Pledez vinovat în brațele tale, în armonia nopții, sub lumina lunii. Lasă mâinile mele să-ți aducă ofrandă amorului meu, dă-i voie sufletului să cânte odată cu sunetul pianului, lasă lacrima aici pe portativ, căci a fost rupt din sufletului unui mare om, cu simțire pentru toate cele neomenești. Azi eu mi-am pregătit ultima mea haină, spre a fi arsă de însuși Cel de Sus, că inima a avut grijă să ardă până acum. Te-aș atinge pentru o clipă, dar îmi e teamă că ai să dispari, ca însuși soarele pentru a lăsa luna să lumineze noaptea, călăuză pentru suflete. Ce suntem noi… decât niște firmituri adunate într-un spațiu minuscul, ce sunt eu, fără firmitura mea…
Îți voi picta pe trup numai ceea ce oamenii nu pot picta, decât cu atingere, îți voi picta muzică, nota mea cea mai gravă, chipul și tot amorul meu, scăldat de cele mai arzătoare raze de soare, udat de cele mai reci ploi, înghețat de cei mai aprigi fulgi de nea și ars de mânia lunii. Lasă-mi muzica să oprească timpul iar noi să înghețăm odată cu el, până suflările noastre se vor ridica spre cer. Decorează-mi sufletul cu cele mai călduroase culori și conturează-mi trupul cu privirea, iar cu lacrima să-mi aduci suflare. Dă-i voie gândului meu să vină în gândul tău, de fiecare dată când vei ajunge cu picioarele pe cea mai înspăimântătoare prăpastie. Nu căuta fericire trupească, atunci când eu plâng în sufletul tău de durere, că-mi pierd petalele. Nu-mi scoate rădăcinile din pământ, din dorința de a mă ține la pieptul tău, lasă-mă aici să înfloresc în fiecare primăvară. Eu am fost, sunt și voi rămâne proiectat în gândul tău până la ultima ta suflare… ”
Așa termin în fiecare noapte când îți vizitez visul, și îmi strâng lucrurile cu lacrimi în ochi, mă așez la căpătâiul tău și mă rog să nu suferi de nimic. Îmi pun în fiecare seară câte-o lacrimă pe obrazul tău iar tu zâmbești cald, fără să ai habar că eu sunt lângă tine, creatură naivă. Mă ridic, îndreptându-mă către ușă și îmi mai întorc o secundă privirea către așternutul tău, cu speranța că nu mă vei uita. Plec iar și iar prin frig, tunete și fulgere către pădure, singurul loc care mai e sacru într-o lume plină de viteză. Mă așez pe malul râului și nu trece o secundă fără sa nu-mi fie dor de a mai sta lângă tine. Vărs șuvoaie de lacrimi în apa limpede, sub lumina lunii și mă rog ei să mă mai lase pe pământ, să te mai pot vizita măcar o secundă. Suflu încet și mie teamă că o să mă sting de durere în curând. Mâine va fi o nouă zi, iar eu îmi voi pregăti, aceste degete firave, spre ați cânta în inimă și în următoarea seară.
