Cel mai iubit dintre pământeni

Din mii de umbre oarbe din țărână,
Ce trec prin neguri fără de răspuns;
Doar ființei tale i-am zidit cunună,
Din focul ce în suflet l-am ascuns.

Te-am smuls din lut, din timp și din uitare
Și te-am suit pe-un nevăzut altar,
Să-mi fii lumină-n noaptea cea mai mare,
Dincolo de-nceput și de hotar.

Nu-i depărtare fără de sfârșire,
Nici timp să stingă flacăra din piept;
Când stelele vor fi doar amintire,
La marginea veciei te aștept.

Cât sângele prin vene încă-mi trece
Și după ce-n adâncuri voi dormi,
Prin viața caldă ori prin moartea rece,
Cu tot ce sunt și-am fost te voi iubi.

În alte lumi, sub alte bolți străine,
Prin universuri care nu s-au scris,
M-ar duce dorul iar și iar spre tine,
Să te găsesc în orice paradis.

Din cer coboară îngerii anume
Să te vegheze noaptea pe pământ;
Căci te-am iubit mai mult decât o lume
Și le-am vorbit de tine-n orice cânt.

Și te-au văzut așa cum ești în mine,
Cu tot ce dorul meu ți-a dăruit;
De-aceea stau și ei acum cu tine,
Iubind în tine tot ce am iubit.

Căci toată strălucirea ce te-mbracă
Nu-i a țărânii-n care te-ai ivit;
E dragostea ce poate să prefacă
Un pumn de lut în astru nesfârșit.

Ce știu eu despre rostul dintre stele,
Când doar un fir de pulbere eu sunt?
Și totuși, în puținul vieții mele,
Tu-mi ești întregul cer de pe pământ.

De nu te-aș mai iubi măcar o clipă,
S-ar stinge-n slăvi și-al îngerilor cor;
Și-ai fi din nou, pe-a vântului aripă,
Un simplu om, din rândul tuturor.