Pe cât mi-e de înghețat trupul, pe atât de caldă mi-e inima
Trupul meu e astăzi luminat de draga noastră lună, doar că acum nu-ți mai țin mâna strânsă, ci un sloi de gheața ce-mi amorțește
„Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era…”
Mă cuprinsese așa un dor ce avea să-mi sfâșie și ultimul strop de viața. Durerea din inima mea părea că se lăsa eclipsată de
Măcar de am mai fi străini încă odată
Ca o bandă de casetă deteriorată, așa i se vedea iubirea în ochi și pe chip. Rămânea blocată când îi auzea numele pe stradă
Miracolele nu au o explicație, dar apar în viața celor care cred în ele.
– Ia un loc ! te rog simta-te ca acasă, până la urmă e casa noastră. Gustă din cafeaua ce ți-am făcut-o cu inima
Oriunde te-ai afla, acolo sunt şi eu.
Numai vuietul înspăimântător al copacilor a mai rămas, treaz în simțământul meu, aerul rece ce-mi înroșește obrajii și zgomotul apei ce apasă tot mai
Biet om, cel care nu ştie să moară! N-aveam decât cincisprezece ani şi ştiam lucrul ăsta.
Naiv și ambițios, mi-am lăsat șalul pe spate și m-am așezat pe scaunul vișiniu, construit manual de cea mai îndemânată ființă, ce și-a zdrobit