Mar 12^th

Cum m-am ridicat din pamant

Eram jos, pe pamant…atât de tare ce am căzut căci simțeam cum acesta mi-a pătruns în piele ca niște cuțite. Te vedeam deasupra mea, stând în picioare împlorandu-te să mă ridici. Știam ca tu mai făcut una cu pământul și mai știam că doar câteva cuvinte simple, ridicol de simple mă putea nălța deasupra cerului. Cât de mult ți-am greșit să-mi lași inima zdrobită pe pământul rece? Mi-am ridicat capul dar nu aveam putere să-mi ridic trupul ăsta pe care l-am urât atat de tare…îndreptându-mi privirea către tine cu speranța că îmi vei întinde o mână să mă ridici și mă ustura fața din cauza șurloaielor de lacrimi ce se făcură râuri pe obrajii mei, iar tu te-ai întors și ai plecat. Mai lăsat jos…trebuie să mă ridic. Îmi șterg lacrimile și-mi spun ”hai te rog, nu renunța…știu ca ești mai bun de atât, știu ca te poți ridica singur, nu ai nevoie de nimeni să poți sta in picioare…puterea stă în tine…te rog…ridicăte”, împingeam cu mâinile pămantul să mă ridic dar nu puteam, mai înainte cu cateva ore puteam muta munții din loc iar acum nici măcar trupul mizerabil nu mi-l pot ridica de jos. Și a fost greu, și îmi priveam mâinile murdare de pământ…nu-mi păsa când îmi stergeam lacrimile ca o să mă murdăresc, nimic nu îmi mai putea lumina calea. ”Jigodie de om, ridicăte că pământul e rece, iar Cel de Sus are alte planuri pentru tine, pământul nu e pregătit să te primească” asta mă mustra conștiința, îmi tremura mâinile și tot sufletul că tot ce am iubit m-a lăsat să zac singur pe pământ. Eram mâhnit că la toată puterea pe care o aveam acum mă simțeam inutil, singur și părăsit. M-am ridicat, după multe încercari, dar eram gol, nu mai simțeam nimic, nu mă impresiona nimic, eram copleșit de vinovăție deși n-am greșit cu nimic.