dbradacCând mă gândesc la mine mă sufoc de cele mai multe ori. De la cărți, până la tehnologie, ceilalți oameni creează lucruri extraordinare iară eu sunt aici târându-mi degetele pe o tastatură prăfuită pentru a-mi sublinia prostia. Mie teamă să rămân singur, pentru că sunt cel mai mare dușman al meu iară această autocritică îmi îngroapă orice șansă de a mai respira oxigen. Mai am un pic și o să-mi administrez aerul cu porția inclusiv lumina, ambele fiind gratuite, doar că uneori simt că nu mi se cuvin. De câte ori am ocazia de a întâlni un om de succes, care a creat ceva ce eu nu-mi pot explica cum a făcut-o, rămân doar tăcut, confuz și prost.
Îmi amintesc că în liceu am fost întrebat de o profesoară ce înseamna pentru mine ”carieră” la care eu ”să urmez studii superioare, să am o familie și copii” la care această mă privea ca și cum aș fi spus vreo bomba și bufnind-o răsul, ceilalți în tot acest timp erau foarte liniștiți, iar acum râsul ei era pe aceiași linie cu al lor. Eu chiar nu-mi dădusem seama, nu înțelegeam ce era amuzant și întreb o colegă în șoaptă ”de ce râzi?” la care aceasta ”pentru că toată lumea o face” și am rămas așa, rece.
preț de câteva minute…
”brădac, nu ai o carieră făcând copii sau familie, carieră este un stadiu în societate prin care te diferențiezi de ceilalți” iară eu mă simțeam foarte prost…
După ce se încheiase ora acesteia, am realizat că profesoara râdea iar ceilalți o priveau cu aceiași ochi, cu care o priveam și eu, după care invocându-se spiritul de turmă, aceștia, de proști ce erau râdeau neștiind de ce o fac.
În acel moment am realizat că nu-s așa de prost, există oameni care râd neștiind de ce o fac…m-am simțit mai bine.
”Poate uneori sunt prea dur cu mine, ar trebui să muncesc mai mult pentru a-mi face o carieră și nu una cum credeam eu acum câțiva ani. ”
