Când altii iubesc eu îmi rog inima…

Povestea ei se termină acum câțiva ani când jumătate din ea era doar un deșert pustiu așezat întru-un suflet de altfel pustiu. Și-a pierdut jumătatea cu o zi înainte de acea zi, acea zi care trebuiau sa se iubească mai mult ca niciodată…

Tot ce i-a rămas era doar aerul dintr-o mingie cu care adormea la piept în fiecare seară pentru că era ultimul lucru pe care-l mai avea de la jumătatea ei…de altfel acea mingie era atinsă de el aproape în fiecare zi…

Și dupa o asemenea pierdere nici prin cap nu i-a mai trecut să se întoarcă în casa lor, acel adapost uitat de lume la care au lucrat amandoi o viață întreagă, toată truda, iubirea, respectul, certurile și toate lucrurile frumoase dar și urâte s-au petrecut acolo, s-au iubit mult, când privirile li se intersectau ambii aveau acei fluturi în stomac, și blestemată le era gura celora care din invidie sau din ură pe ei încercau să-i separe, ei știau că lumea e rea și chiar de le dădea dreptate lor făceau glume pe seama celora care le doreau răul.

 

După un timp ea se întoarce și se spune că cum e iarba din curtea unei familii așa e și sufletul lor, și trecură mult timp iar iarba din fața casei era tot verde. Privind casa cu lacrimi în ochi a căzut in genunchi, și cu palmele a apucat iarba și a plecat capul :

” Ce mi-a ramas…o casă ? Ce să fac cu ea…unde să mai plec, încotro ?” țipă către casă și spune ”Raspundeeee, de ce m-ai lăsat…trebuia să mă iei cu tine”…

Dupa câteva clipe aceasta, bătrână cum era se ridică și privește casa încă odată…Era mică cu doua geamuri, între un hol ce servea la intrarea în aceasta, un acoperiș țuguiat și un brad în spatele ei ce se vedea din față doar vârful. Casa era vopsită alb și cu brodeu de lemn pe lângă ferestre, iar geamurile erau sparte, probabil de copii…

 

Intrand în casă privește stupefiată toate amintirile lor și parcă se uită la un film în care ea și el sunt protagoniștii, filmele erau pretutindeni în casă, în sufletul ei…peste tot, făceau parte din existența ei, așa cum inima face parte din noi la naștere iar fără ea nu am fi vii…

 

”Ce rost mai are viața pe care o mai duc fără tine, mi-a fost greu să te conduc pe ultimul tău drum dar știi ca ți-am promis că atunci când mă vei părăsii voi veni la tine în fiecare zi și-ți voi povesti cât de mult îmi lipsești și cât de mult voi aștepta ziua când ne vom revedea, nu știu cum va fii dar sigur îmi va fi frică de tine, cum mi-a fost și la început…”

 

Inimă mai dă-mi putere să pot să stau aici unde mie locul…căci în această casă a fost tot ce-am iubit…

 

Ia-mă acasă !