dbradacNu am fost în stare să iubesc pe cineva cu adevărat, nu am fost în stare să iubesc de la început până la capăt, incapabil și inapt să iubesc, asta am simțit.
Am rănit tot ce iubeam iubind, am iubit uneori chiar în zadar, am săpat în deșert doar cu speranța că voi găsi apă, și n-am găsit.
Uneori m-am grăbit, am fost nerăbdător să iubesc iar și după puțin timp mă plictiseam. Am început fiecare relație cu stângul, cu fizicul nu cu sufletul, și la fiecare am zis ”n-am iubit niciodată ca acum”, când defapt așa am spus mereu, la fiecare început, iar după ceva timp mă plictiseam.
Mă plictiseam pentru că nu găseam ceea ce căutam eu, vroiam doar o îmbrățișare caldă care să mă facă să trec peste toată durerea acumulată într-o zi, aveam nevoie de un sărut ca să-mi aducă căldură în înimă, aveam nevoie de cineva lângă care să mă pun la somn pentru că îmi era frică să rămân singur, am vrut pe cineva lângă care să pot râde de toate prostiile care le-am făcut sau din nimicuri așa cum sunt pentru ceilalți, aveam nevoie de două picioare pe care să plec capul, să-mi curgă lacrimile de durere, căci viața e grea, și dacă n-am pe cineva care să-mi mângâie capul și să spună ”sunt aici, va fi bine” tare greu îmi va mai fi, îmi doream pe cineva care să mă iubească atât de tare încât să uit că mai există și alți oameni după perete.
Și mi-am pierdut capul în atâtea relații de mă împiedicam pe drum cu telefonul în mână, mă bușeam de stâlpi din neatenție și din atâta dragoste. Am găsit câte ceva dar nu totul.
Nu-mi doream o perfecțiune, vroiam doar acea imperfecțiune, care-mi sfâșie inima și după să mă cheame să-mi șteargă lacrimile. Am urât iubind, am urât atât de tare pentru că am găsit tot ce căutam doar ca nu era reciproc.
